Lumea se întreabă azi daca există viață după masacrul de la Bucea (Ucraina).
Înlocuiți Bucea cu altă localitate geografică și veți vedea că întrebarea are 80 de ani. Așadar, putem constata – nu fără oroare – că există viață.
Dacă dorim un alt răspuns, ar trebui să punem o altă întrebare. Ce fel de viață am dus noi în ultimii 80 de ani (inconștientă? virtuală? închipuită?), dacă a fost nevoie de un nou război ca să ne deschidă ochii și să ne facă să credem că noi suntem primii care ne punem această întrebare? Cum am ajuns noi, în 2022, la gropi comune proaspăt săpate? Cât de complici am fost noi, prin orbirea și ignoranța noastră, la crimele de azi? Ce fel de viață vrem pentru generațiile sec. XXI? Dorim oare ca nepoții noștri să-și pună, din nou, aceeași întrebare, dar peste 20-50-80 de ani: există viață după masacrul de la Chișinău?
Dure întrebări? De acord.
Mi-e teamă că doar un singur popor din sec. XX a înțeles că pentru a supraviețui, realitatea trebuie construită pe întrebări foarte dure. Mature, asumate. Acest popor martir al sec. XX-lea a lăsat cartea din mână și a trecut la arme. Evident, doar după pierderi imense și după ce a studiat bine mintea călăului. Nu-ți poți apăra poporul, dacă nu știi cum gândește dușmanul care vine peste tine cu tancul. Nu vorbe, rugăciuni, negocieri – arme! Cine e președintele care cere arme pentru țară?! De mai bine de 40 de zile! Zelenski. E cel care are rude în groapa comună. E urmașul celor care au intrat cu rugăciuni în camerele de gazare de mână cu copiii goi. La Auschwitz, Majdanek, Treblinka etc.
Ce face azi lumea civilizată în fața soldatului rus? Îl înjură, îl urăște, îl blestemă cu tot cu lebedele sale din baletul rusesc. Atât? Oare e suficient? Mai departe ce facem? Vom opri tancurile cu blestemele noastre mustoase? Sau poate cu icoane înfășate în prosoapele bunicilor?
Cum poți lupta cu un criminal dacă nu știi cum funcționează, cum gândește, ce simte când ucide sau violează? Dacă azi, aprilie 2022, îți pare inuman să gândești în felul acesta, nu-ți rămâne decât să-ți sapi singur groapa (dacă nu vrei să ajungi în cea comună) sau să te împaci cu gândul că vei fi sclavul agresorului/ocupantului/eliberatorului/denazificatorului. Războiul nu ți-e nășică cu trei feluri de colaci în prag. Peste câte decenii vom înțelege și noi asta? Va învăța oare lumea ceea ce evreii au învățat după Auschwitz? Adică, să studieze bine mintea criminalului (din școală!), apoi să se înarmeze.
Dar cine să ne învețe, după 80 de ani de pace, cum gândește un călău?
Hai să vedem cum a procedat cel mai apropiat popor de Biblie și de cărți. Știți care sunt cele mai importante subiecte de bac în Israel? Dostoievski (Crimă și pedeapsă) și Shoah (holocaustul).
În timp ce lumea isterizează civilizat, renunțând la tot ce ține de cultura rusă, adolescenții evrei studiază profilul criminalului Raskolnikov, ce explică profetic ideologia criminalului nazist. După bac, fără măcar să-și cunoască rezultatele, adolescentul izraelian e înrolat în armată (inclusiv fete) și învață disciplina, rezistența și cum se trage din Uzi. Acest popor blând și legat de Biblie, căruia atâția „eroi” după război i-au reproșat ca s-a lăsat ca turma de dobitoace târât în camerele de gazare și-a învățat lecția. Generația mieilor a apus.
Ei bine, pentru ce ne trebuie Dostoievski, azi?
Dostoievski e geniul rus care și-a petrecut patru ani de viață la ocnă, în Siberia (avea deja două romane scrise/întâmpinate cu entuziasm de critică). Patru ani, a purtat cătușe la glezne, a respirat aerul celor mai criminale minți ale poporului rus, a dormit alături de cei care și-au decapitat tații, violat fetițe, jefuit, furat, spintecat călători sau torturat animale. Omul acesta a avut patru ani ca să înțeleagă cum și până unde poate degrada o minte umană. Dacă n-ar fi fost rus, poate că și-ar fi ieșit din minți. Dar el a rezistat în iadul uman și a transformat „materialul” din ocnă în literatură. Nu există lucrare în care să nu fie prezente aceste „păcate”.
Dostoievski a lăsat o moștenire prețioasă Europei. Nu doar una literară din care s-au inspirat mari scriitori deveniți laureați ai premiului Nobel. Din romanele lui Dostoievski, Europa ar fi putut învăța mai multe. În primul rând, să se apere de ruși. În al doilea, să nu-și facă iluzii.
Ei bine, cum să ne apărăm azi de Putin? Cum să negociem cu Putin? se întreabă frenetic liderii din Europa.
Demonii. Căutați-l acolo, ar răspunde un bun profesor de literatură. Este. Căutați-l pe Piotr Stepanovici Verhovenski și vedeți dacă i-a reușit lui Stavroghin (cu aceeași mentalitate criminală/strălucitoare/ geniul răului) să negocieze crima? Ce se întâmplă cu toți complicii crimei comune și unde ajunge Verhovenski.
Dostoievski este generos în Demonii. Ne mai explică (pe degete și pe îndelete) un alt aspect important din Rusia de azi. De la mintea criminală dominantă a sec. XX (Raskolnikov), trece la mintea criminală dominantă a sec. XXI-lea (Verhovenski & complicii).
Mulți scriitori și oamenii de cultură l-au susținut (direct sau discret) pe Putin (Verhovenski). Ce i-a apucat? ne întrebam noi. Oameni talentați să se lase manipulați într-un mod atât de netalentat? A fost sau nu gestul lui Putin o lovitură și pentru ei pe 24 februarie? Ce înseamnă tăcerea sau dispariția lor? Trebuie sau nu să-i răstignim azi (despre unii nici n-am știut că sunt colaboratori ai Kremlinului)? Cine poate jura azi că războiul nu l-a surprins? Dar deloc-deloc. Oare n-am fost și noi parțial naivi ca ei?
Există o categorie de scriitori ruși contemporani pe care îi compătimesc. Pentru naivitate. Orice scriitor, într-o măsură oarecare (declarată sau ascunsă), e naiv doar pentru faptul că mai crede într-o reabilitare a umanității după sec. XX. Totuși, nimeni nu are dreptul să-i ia/ucidă această speranță. Or, tocmai din aceasta sfântă naivitate și speranță unii și-au clădit un program de „reeducare” a Kremlinului. Prin cultură! Oamenii și-au creat un sens. Frumusețea trebuie să salveze lumea… Unii scriitori au crezut sincer că dacă îl apropie pe Putin de cultură ar putea salva lumea. Dar au scăpat, în entuziasmul lor, un detaliu. Putin nu a vrut să salveze lumea, ci s-o distrugă.
Dostoievski a descris această categorie de oameni naivi ai culturii ruse prin personajul Iuliei Mihailovna (nu întâmplător e un personaj fragil/feminin/impresionabil – cultura) care l-a protejat/susținut pe cri- minalul Verhovenski în speranța că poate fi reeducat și așezat pe drumul cel bun.
24 februarie a fost pentru acești scriitori ca balul de caritate pentru Iulia Mihailovna (dezastruos! o prăbușire totală a speranțelor!), care s-a încheiat cu o violență absurdă, provocată de o gloată de mujici beți, agresivi, scuipând pe tablouri și sculpturi. Cadavre. Incendii. Asasinatul lui Șatov, de gruparea criminală în frunte cu Verhovenski. Bal încheiat.
Întrebarea din capul articolului poate exista viață după masacrul din Bucea? îmi amintește și de un dialog dintre doi călăi din Treblinka:
Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va creşte cândva o poiană cu flori. Vor creşte viu și colorat pe cenuşa oamenilor. Va apărea prima căsuţă. Mai multe. Se vor naşte oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde și vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze și vor bea ceai pe verandă. Iar dacă vor auzi că în Treblinka nu au cântat întotdeauna păsările, că în ’42 pădurile au fremătat de vaietele femeilor și urletele copiilor, vor refuza să creadă. Cum să crezi în aşa aiureală? Sau dacă admitem, prin absurd, că aşa a fost, cum să crezi că o mână de oameni cu arme au transformat sute de mii de alţi oameni în îngrășământ? Imposibil. Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Și că au fost și ei inocenţi cândva.
(Sunt oare un călău?, Polirom, 2022, Lilia Calancea)
După Bucea, va exista viață, se vor naște oameni și se vor scrie cărți.
Dar câți vor căuta să citească cărți despre massacre într-o lume cu mentalitate de „trăiește clipa de azi și gândește pozitiv”? Câți vor înțelege cât e de important să știm că orice război (local sau mondial, scurt sau lung) poate face ușor din orice inocent un călău profesionist? Ei au fost mii. Și ei se vor mai naște. Mii de călăi poate că sunt azi copii. Poate culeg azi flori pe câmpii. Poate că de ieri au devenit orfani, le-au fost împușcați părinții încă tineri și inocenți, iar acum, chiar în momentul de față, când citiți textul acesta, în sufletul lor se naște o mare răzbunare. O mare sete de sânge.
Ce va fi după război? Se întreabă mulți.
Mă întreb și eu.
Nu citesc în stele, doar în cărți. Voi reciti Vendetta ucraineană.
După această povestire a lui Anatoli Dimarov s-a turnat și un film. Українська вендетта (1990).
Să ne ferească zeii de femeia care-și răzbună copilul omorât. Sau copilul ce-și răzbună părintele.
Iadul o să ne pară poiană cu flori.
Poate oare literatura salva lumea? Nu știu.
Poate doar să ne ferească de un mare păcat. De creatura care se numește omul.
