Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)): În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la festivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realizatorului, Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluiași an, Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse, pentru pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl conducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în iunie 2020, este condamnat la 3 ani cu suspendare.
S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebrennikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o corelație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bolnăvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivi- tatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă puroindă, în nervul dezgolit. Și atunci, reacția e pe măsură, chiar dacă, la moment, poate să ne pară drept supradimensionată. Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consideră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omniprezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului, grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți, indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, directoare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți, Veniamin consideră că poate decide soarta lor.
Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și monstruozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica) și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât, unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată… Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident care poartă hainele ideologiei oficiale.
Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai bună înțelegere a lumii de azi.
Un francez (Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.
Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.
Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins…
Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar… oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori, decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?
