Fă ceva tată este titlul volumului de debut al poetei Augustina Visan. Volumul a apărut în 2021 la Editura Prut, cu sprijinul Ministerului Educației și Cercetării al Republicii Moldova.
Cartea este construită în jurul unei teme poetice clar definite – copilăria rurală – și poate fi citită în cheia unui volum al devenirii (un bildungs-volum de poezie). O devenire urmărită din afară. Interesantă este această perspectivă pe care o alege autoare pentru a transpune în foi anumite amintiri și stări, căci, după cum menționa într-un interviu cu Irina Nechit, realizat pentru
„Gazeta de Chișinău”, poemele pornesc de la unele întâmplări reale. Augustina Visan se transpune în ipostaza de observator și pune toate relatările pe seama unui „Tu”, evoluția căruia o urmărim poezie cu poezie. De menționat că textele sunt aranjate într-un mod organic în carte, există un dialog între ele care subliniază, o dată în plus, conceptul de carte a formării. Poemul liminar anunță nașterea personajului liric. Un copil născut doar datorită poftei mamei sale de ciocolată neagră. Când a aflat că este însărcinată, iubitul i-a dat 100 de lei pentru avort, bani „cu care/ și-a cumpărat tocmai cinci ciocolate/ negre cu alune/ în loc să facă avort” (Ciocolate negre cu alune) și așa s-a născut eul liric. Deja de la primul poem, se întrevede și inocența și înțelepciunea copilului, care, deși își cunoaște legenda despre naștere, așa cum părinții nu ratează ocazia de a i-o aminti, adoră ciocolata neagră cu alune pe care o cere drept recompensă colegilor când le dă de copiat.
Pe lângă depășirea condiției de copil nedorit prin adorarea ciocolatei negre, personajul din volum depășește și rușinea care ia chipul unui șoricel tot negru, ce iese din inima sa atunci când trenul Ungheni-Chișinău se oprește la Pârlița, iar foamea răpune într-atât eul liric încât acesta scoate din geantă „o pungă cu/ sarmale/ Erau sarmalele alea cu cântec pe care/ tata ți le-a strecurat/ în geantă” (În inimă ți s-a cuibrit un șoricel negru). S-ar părea, din acest poem, că avem de a face cu un tată foarte atent cu copiii. Însă, cu toate că are grijă ca să nu-i fie foame la drum copilului, nu are grijă de foamea de sărbătoare a copiilor. Niciunul dintre copii nu își sărbătorește ziua de naștere. Personajul liric nu dă importanță acestui eveniment. Iar când a împlinit 18 ani, aniversare pe care alții o sărbătoresc cu mare patos, ca pe o vic- torie a vieții, eul liric a avut o zi obișnuită, la care s-a adaugat un pește ars pe care l-au mânâncat împreună cu ceilalți membri ai famliei și fericirea prefăcută a tatălui, pe care „tu l-ai văzut/ cum bea rachiu/ și spunea/ S-a găsit și asta când să se nască” (18 ani). Dacă pentru eul liric ziua de naștere nu con- ta, pentru fratele său, Vasilică, era o zi foarte dorită și așteptată. Aștepta să facă patru ani „așteptase atâta să mănânce tort/ și să sufle în lumânări” (Ziua lui Vasilică), dar nimeni nu i-a zis când e data de doisprezece mai, se făcuse deja vară, iar ziua lui nu mai venea.
Ni se conturează, prin urmare, un mediu în care nu există sărbătoare, nu există bucurii, nu există o definiție a iubirii. „Ce este iubirea” s-a întrebat personajul „când a murit bunicul tău Vasile”, „oare iubirea este atunci când/ mama ta/ te bate până obosește/ iar când adormi/ vine la tine îți ridică/ maioul/ îți vede rănile de pe burtă/ le mângâie/ cu mâini umede și reci” (Ce este iubirea). Eul liric caută o noțiune pentru acest sentiment/ cuvânt prin prisma realităților pe care le trăiește, dar nu pare a găsi definiția certă și se resemnează. În lumea lor, există muncă multă, există foame „îți era foame/ veșnic îți era foame” (Supă picantă cu carne de vită). Această foame detemină personajul la acțiuni limită atunci când pietricele puse în gură nu mai puteau suplini nevoia de carne și sacrifică vaca: „ai lăsat-o/ dinadins/ să intre/ într-o livadă cu mere verzi […] Și ai mâncat după 10 ore și 10 minute” carne de vită (Supă picantă cu carne de vită). Acest poem care printre versuri transpune o tristețe enormă amintește de Moartea căproarei a lui Labiș. Atât personajul lui Nicolae Labiș cât și cel al Augustinei Visan întrevăd în ani- malul sacrificat un univers al copilăriei, mai ales în cazul celei din urmă care o și îngrijește pe vaca pe care o sacrifică. Ambii sunt ghidați, însă, de instinctul de supraviețuire: „Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…/ Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!” (Moartea Căprioarei, Nicolae Labiș).
Pe lângă foame, există și durere, aceasta fiind chiar la ordinea de zi, facem cunoștință cu o rutină a durerii. O durere care nu mai înspăimântă, ci a cărei trecere este așteptată. Copilul devine imun la violență, el asistă la o scenă groaznică în care mama este bătută de tata, dar este îngrijorat mai mult de cizmele sale noi care au rămas blocate în glod și de faptul că a intrat cu picioarele goale și murdare în casă: „îți era frică să intervii să nu-ți vadă/ picioarele murdare de glod” (Părul mamei tale).
Tot despre durere este și poemul Boul ăla mare și negru. Dar este o suferință asumată, nu exsistă, de altfel, niciun poem în care eul liric să își plângă de milă, în care să cheme la compasiune. Nici chiar atunci când vaca pare să valoreze mai mult decât copilul: „dacă moare vaca te omor” eul liric nu se simte deranjat (De ce nu ai avut grijă de vacă). Unicul poem în care ia atitudine este cel în care se vorbește despre pedeapsa surorii sale. Personajul povestește cu ușurință despre chinul său, dar cel al surorii o doare, căci neputându-l îndura, pune mâinile la ochi: „Tu și fratele mai mic v-ați acoperit ochii cu palmele/ ca să nu vedeți ce-i face” (Sorta).
Empatia este un alt semnal al maturizării și al purității sufletului personajului liric. Un suflet care, cu toate că a fost explus multor încercări dure de-a lungul copilăriei, ajunge un matur rațional, care găsește o ex- plicație pentru lipsa de afecțiune din partea mamei, or un om care nu este iubit, nu poate iubi. Iar mama este o femeie neînțeleasă, care decide să se ucidă și așteaptă, totuși, o compasiune din partea soțului, o discuție echilibrată care să o facă să renunțe la ideea de a se sinucide, dar nu primește altceva decât un nou act de violență: „Tata i-a tras o palmă și mama ta a căzut jos/ și a scăpat cuțitul din mână” (Tată fă ceva). Lipsa de comunicare și iubire între soți afectează, mai întâ, copii. Acesta este un semnal de alarmă tras de conținutul întregii cărți.
Personajul liric, fără a îndreptăți violența părinților, mai ales pe cea a mamei, găsește puteri pentru a o înțelege. Un om care este mâncat de sărăcie și datorii este plin de frustrări și predispus spre violență. În momentul în care conștientizează acest lucru, ei îi era milă de mama: „ce proastă ai fost/ îți este milă de ea/ că zâmbește rar/ nu se mai uită în ogindă” (Îți este milă de ea).
Mila, empatia, bunătatea sunt calități ce definesc „Tu”-ul pe care l-am cunoscut în acest volum. Este un „tu” care nu a fost desfigurat de copilăria dificilă prin care i-a fost dat să treacă. O dezmințire a convingerii potrivit căreia „violența naște violență”. Această carte este mai mult decât povestea unei copilării sau a unei deveniri, este un ghid despre cum nu trebuie să fie într-o familie.
