Și acest aspect (altul) al activității oamenilor de creație, indiferent de domeniul artistic – literatură, muzică, teatru etc., – deseori este prezentat ori, mai degrabă, este înțeles ca o umbră a artistului (în cazul nostru – Vitalie Răileanu, poetul, criticul literar și cercetătorul) decât o activitate de anvergură, o dominantă continuă și valoroasă; la fel de valoroasă ca și opera propriu-zisă a sa – a creatorului de frumos. Aici e timpul și cazul să remarcăm faptul că o preocupare a colegului Vitalie Răileanu este destinul (dintre paranteze) al colegilor de breaslă călătoriți, a căror operă a rămas nevalorificată (ca niște foi mâzgălite, deseori, după cum se crede greșit), prin sertare, mape, ba chiar și valize ori saci „uitați pe undeva”, și nu doar propriul destin literar, care, în mod firesc, și-ar urma ascensiunea… (Dar ce fac moftangiii, ceilalți colegi de breaslă ai colegilor călătoriți, care continuă să fie prinși în nemiloasa/ nesfârșita/tensionata până la tremur competiție chiar și cu colegii călătoriți, doar ca să prindă și ei un loc în ierarhia literaților, dar mai apoi a veșniciei; scriitori posesivi și „legați” – precum se trădează ei înșiși prin postările și operele de două parale, zic, legați de eternitate, pentru care au și intrat în lumea scriiturii, firește. Cei care mint de îngheață apele când amintesc de cei adormiți, doar ca să-și spoiască propria biografie, alături de… ca să vezi ce calificative… „excelentul”, „extraordinarul” etc. prieten al meu (oare?). Pe când se știe bine că lucrurile stau exact invers – l-au ocolit, l-au ponegrit, l-au neglijat fără semne de cea mai mică amiciție și chiar tovărășie. Dar asta e o altă temă.) O fi altă temă, doar că uite, în contextul acestei biobibliografii, luptătorul cu trecutul (sertarele, mapele, valizele, sacii…) V.R. este câștigătorul cu viitorul (volumele postume ale prietenilor ori nu neapărat prieteni, dar oameni buni) prin simplul fapt că nu s-a lăsat de munca sa zilnică istovitoare, dar și ostoitoare, până la urmă, nici până și nici după giulgiul care ne acoperă în drum spre marea libertate de dincolo de viața pământească.
Voi aminti de recentele cărți – a poetului Eugen Cioclea și a poetului, dramaturgului, prozatorului și scenaristului Nicolae Esinencu, ambele apărute în anul 2023: Eugen Cioclea […] spiritul poeziei încearcă […] 75 de poeme cât o viață… (volum antologic omagial) și, respectiv, Paisprezece dialoguri esinenciene plus Unu, ambele ediții coordonate de Vitalie Răileanu.
Să ne amintim cu această ocazie de ei, ca măcar poate în așa mod să facem față că încă nu i-am uitat, încă nu sunt uitați definitiv.
Pentru că mi s-a sugerat, aproape că am prefațat acest volum, de aceea nu văd de ce n-aș reproduce aici fragmentul de mai jos din acea aproape prefață cu titlul Ai grijă ce faceți cu foile astea…: „Volumul antologic omagial 75 de poeme cât o viață… n-are scopul de a surprinde pe cineva în mod special cu anumite lucrări super ale poetului, deși unele poezii fac corp comun cu cele publicate – într-adevăr, […] spiritul poeziei încearcă […]. Aici e vorba de poeme postume și, de fapt, de atelierul de creație al lui Cioclea – uite, așa scria el, așa corecta etc. etc. Și important e că s-a găsit – tot Vitalie Răileanu, care ar fi putut să se ocupe cu ale sale volume, și a împărțit propriul timp cu Poetul, în două, ca să scoată în fața lumii poeziile lui. Omul care a ținut la poezii după moartea poetului mai mult decât la propriile creațiuni. S-a arătat interesat de manuscrisele lui Eugen Cioclea pentru ca să nu se piardă, dar și cititorul lui să nu piardă. E puțin? E mult? Nu e nici puțin și nu e nici mult – pur și simplu, e foarte important. E atât de omenește să poți să te împarți la doi atunci când unii nici la sine/cu sine nu se pot împărți. Și criticul literar Vitalie Răileanu știe că Cioclea a meritat-o”.
Și, pentru ca să ne dăm seama de importanța acestei munci a inimosului prieten al poeților, Vitalie Răileanu, poetul, aici – cercetătorul-criticul, vă propun doar acest poem spre a ne da seama ce bijuterii literare au fost salvate din creația postumă a regretatului EuGeniu, altfel, am fi rămas orfani de o mulțime de poeme profunde și adevărat de ciocliene.
„Golul din mine
nu-i tipărit.
M-apucă curajul să-l tulbur.
Să-i copii întregul. Din moaște.
Poimâine e-un straniu călău
cu tot ce-i plăcuse deunăzi,
de-aceea obraznic
mă șupuresc
cumva înspre voi
prin ușa-i între-
deschisă.”
(Tabula rasa)
,,Golul din mine/ nu-i tipărit”, zice poetul și uite că l-a tipărit prietenul său Răileanu și, ca să nu se apere de lipsă de modestie ori să-l molipsim de parfumul îmbătător al ispititorilor lauri, mai adaug – prietenii lui, ai poetului EuGeniu. Împreună, dar la îndemnul domniei sale.
Or, această fațetă, deloc cunoscută a extraordinarului teribilist, în fapt, luptător, Esinencu, care a înfrumusețat viața Uniunii Scriitorilor o viață întreagă și adevărată, aflându-se în dialog cu Alter Ego: „Am îmbrăcat cămășile restructurării și am pornit la luptă crâncenă cu mașina multor timpuri, iar mașina timpurilor era un dușman viclean, hain, hapsân, nimicitor”, pentru care era avertizat: „Acum ați dat de dracu’ și tu, și ceilalți, se ocupă de voi KGB-ul!” – adică, amenințat tot de-ai săi.
Or, această deschidere de suflet, din câte se vede și se simte, pătat fără milă tot de breslașii de pahar, altfel de pahar – cu venin patriotico-național al celui de vizavi: ,,Și niciodată n-am să-l iert. […] S-a tot ascuns așa până în clipa când a văzut că totuși biruim. Și atunci a țâșnit fulgerător din casă, ne-a strâns mâna: «să trăiți, băieți…» și s-a așezat aproape în fruntea coloanei de restructuriști. El, negru la față, cu spume la gură, răcnea la noi, în curtea mică a Uniunii Scriitorilor, să nu trimitem petiția noastră la Moscova, lui Gorbaciov”. Esinencu, pentru ca să-și vadă neamul mai arătos, pentru a-și atinge, măcar cu vârfurile degetelor, idealurile („Un scriitor, fără conștiință națională, nu e scriitor.”), trebuia să lupte întâi și întâi cu ai săi – cu unii colegi de breaslă.
Esinencu recunoaște ochi în ochi, față-n față cu interlocutorul că „Dacă am fi fost prin anii ’37, anii staliniști, cred că în două ore eram cu toții executați”.
Poate e puțin să cunoaștem, fie și cu întârziere, dar datorită acestor volume postume, coordonate de V.R., aflăm că consoarta lui Esinencu, Antonina Esinencu, se mândrea cu scriitorul ei soț: „Menirea mea a fost să fiu soția lui Nicolae Esinencu” și se arăta împăcată că „Nicolae niciodată n-a făcut literatură angajată…”
În fine, e bine să ai grijă de tine, de scrierile tale (cunosc poeți buni-buni, care ar modifica radical falsa ierarhie a actualei conjuncturi scriitoricești, chiar de pe la noi, poeți, zic, care nu se îngrijesc de propria operă); e omenește să ai grijă de colegii de breaslă de până… și e creștinește să ai grijă de ei și… după giulgiu, dar e o asumare și o mare responsabilitate (în fond, din conștiință națională și de meseriaș) să contribui la conturarea, consolidarea adevăratei istorii a literaturii române scrisă aici, între vânturi vrăjmașe de imperii trecute și prezente, între ruși și români, și mai grav – între rușii lor și românii noștri ori invers – sovieticii lui și românii tăi.
Plecăciuni, maiestre Răileanu și Om al timpului trecut, prezent și viitor al trăirilor colegilor de breaslă cu caracter și demni, verticali în fața ispititoarelor vremi trecătoare și lipsite de urme, căci… „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om e sub vremuri”…
