Praga și Jan Palach
În 16 ianuarie s-au împlinit 55 de ani de când Jan Palach, student la Facultatea de Filozofie a Universității Caroline din Praga, și-a dat foc în Piața Venceslau, în semn de protest față de reprimarea Primăverii de la Praga și a ocupației Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Sacrificiul tânărului de 20 de ani care a ales să fie o torță vie pentru ca, în felul acesta, să se opună unei ideologii opresive, a impresionat întreaga lume. Zguduind Occidentul, gestul extrem al lui Jan Palach a reverberat puternic în conștiințele cehilor și ale slovacilor. Drept dovadă, la funeraliile lui din 25 ianuarie 1969, deși străzile capitalei erau împânzite de tancuri sovietice, au participat peste 600.000 de cetățeni, cu toate că aproape nimeni nu-l cunoscuse înainte de moarte. [Există mai multe documentare cu filmări de la înmormântarea lui Jan Palach. A se vedea, de exemplu: Jan Palach Funeral(1969),https://www.youtube.com/ watch?v=A26Z4MB1yJ8.] În amintirea curajului său, colegii de universitate au început să-i zică străzii unde se află clădirea principlă a Facultății de Filozofie și Litere „Jan Palach” (în loc de Piața Armatei Roșii, cum se numea oficial). Blocul Facultății, unde Jan studia Istoria, a devenit foarte repede un simbol al libertății de exprimare și o emblemă a demnității naționale.
Printr-un sinistru joc al istoriei, clădirea respectivă, pe fațada căreia strălucește discret basorelieful lui Jan Palach, a adăpostit scena masacrului din 21 decembrie anul trecut. Autorul crimelor, D. Kozak, masterand la Istorie, și-a atacat cu bestialitate colegii și profesorii (14 persoane fiind ucise și peste 25 rănite), sfidând astfel, printr-o faptă abominală, eroismul lui Palach de acum 55 de ani. Am fost de-a dreptul șocată când am auzit vestea de la o prietenă din Spania, care mi-a scris pe WhatsApp, în după-masa acelei zile, în timp ce eu eram la cursuri: „Has visto las noticias del tiroteo en la Universidad de Praga?”
Strada Jan Palach nr. 1
Cu Arantxa Moncayo, prietena mea spaniolă, am colindat străzile orașului Praga în vara anului 2007, pe când predam limba română la Universitatea Carolină, iar Departamentul de Limbi romanice (Ústav románských studií), la care eram afiliată, se afla în clădirea cu basorelieful eroului pe frontispiciu, strada numindu-se de mult Jan Palach. Cert este că amândouă am rămas impregnate de magnetismul orașului de pe Vltava, și de atunci orice referință la Praga ne face să tresăltăm de emoție.
În sejurul meu de trei ani la Praga ve- neam de luni până vineri în blocul principal al Facultății de Filozofie și Litere, deoarece acolo primeam corespondența, acolo îmi pregăteam materiale pentru cursuri, acolo era biblioteca de limbi și literaturi romanice și vechea catedră de Limba română. Tot acolo se afla și biroul spațios al profesorilor colaboratori, plin cu rafturi doldora de cărți, albume de artă, dicționare în toate idiomurile romanice, câteva computere. Toate acestea creau o abianță propice studiului și condiții excelente de lucru. Mă simțeam protejată de cărțile din jurul meu, dar și de zidurile groase ale clădirii în stil neoclasic, concepută cu o sută de ani în urmă de arhitectul Josef Sakař. În acel bloc i-am întâlnit pentru prima dată pe profesorii Libuše Valentová și Jiří Felix, cei doi piloni ai studiilor românești de la Universitatea din Praga. Tot acolo aveam să-l cunosc și pe Jiří Našinec, traducător și excelent cunoscător al fenomenului literar românesc, cu care aveam să țin apoi, la patru mâini, cursul Literatura română din Rep. Moldova. Generația 80. [A se vedea și interviul nostru din „Observator cultural”, nr. 425, 2008: „Prin romanul său, Simion Liftnicul, Petru Cimpoeșu a deschis larg poarta literaturii române în Cehia“. Interviu cu Jiří Našinec: https://www.observatorcultural.ro/articol/prin-romanul-sau-simion-liftnicul-petru-cimpoesu-a-deschis-larg-poarta-lite- raturii-romane-in-cehia-2/.] Excelenta echipă de româniști praghezi elaborase, cu câțiva ani înainte, sub coordonarea Libušei Valentová, Dicționarul scriitorilor români, în care fuseseră cuprinși și scriitori din Basarabia [Slovník rumunských spisovatelů (kolektiv autorů pod vedením L. Valentové), Libri, Praha, 2001. Partea referitoare la Basarabia le-a revenit celor doi colaboratori de la Chișinău: Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu.].
În acel spațiu sacru, plin de cunoaștere, energie creatoare și entuziasm tineresc, în care toată lumea se saluta, fără să se cunoască, ne convoca la ședințe Anna Housková, șefa Departamentului de limbi romanice, hispanistă celebră, cu care aveam ocazia să vorbim despre Borges în limba maternă a scriitorului. Basorelieful lui Jan Palach (sculptor Olbram Zoubek) de pe fațada clădirii îmi inspira de fiecare dată un mare respect, dar și certitudinea unei siguranțe existențiale de neclintit pentru că cineva se sacrificase deja pentru libertate, pentru libertatea noastră a tuturor.
Staré Město și monumentul lui Jan Hus
Edificiul Facultății de Filozofie și Litere se află chiar în inima orașului. Pentu mine era principalul punct de reper. De aici îmi plăcea să merg pe jos ca să simt atmosfera citadină și suflul misterios al locurilor pe unde pășeam. La ieșirea din clădire, aveam mai multe opțiuni. Dacă mergeam drept înainte, imediat în dreapta ajungeam la sala de concerte „Rudolfinum”, unde am audiat pentru prima dată Má vlast (Patria mea) de Bedřich Smetana. Ceva mai încolo, redescopeream, parcă ascuns de lume, Cimitirul Evreiesc din sec. XV (Starý Židovský Hřbitov). Dacă o coteam spre stânga și mergeam de-a lungul cursului apei râului Vltava, pașii mă purtau spre Karlův most (Podul Karol), iar la distanță de două stații cu tramvaiul – ajungeam la Národní divadlo (Teatrul Național, construit pe bani publici, după ce vechea clădire fusese distrusă într-un incendiu). Dacă în schimb o luam prin spatele clădirii Facultății, pe str. Kaprova, de la Kostel sv. Mikuláše (Biserica Sf. Nicolae) se deschidea deja splendida panormă a celei mai vechi piețe din oraș. Datând din secolul al X-lea, piața Staré Město, străjuită de clădiri de culori vii și în toate stilurile, medieval, gotic, renascentist și baroc, era plină de turiști tot timpul anului.
Mă opream de fiecare dată în dreptul Orologiului astronomic, de pe Turnul Primăriei Vechi, deoarece la ora fixă începea un mic spectacol, oferit de patru figuri alegorice care simbolizează Vanitatea, Zgârcenia, Moartea și Invidia. Ceasul de peste 600 de ani parcă îi sfidează pe spectatori, amintindu-le de vremelnicia șederii noastre pe acest pământ.
Îmi ridicam apoi ochii spre cele două turnuri ale Catedralei Sfintei Fecioare din Týn (Chrám Matky Boží před Týnem), cu stilul ei gotic somptuos care formează un fundal magnific și protector al complexului monumental din centrul pieței, dedicat eroului național Jan Hus (1371-1415). Figura expresivă a călugărului cărturar tronează sobru și măreț deasupra celorlalte personaje. Student strălucit al Universității Caroline, apoi profesor de teologie și filozofie, Jan Hus ajunge în 1402 decan al Facultății de Filozofie, iar în 1409 va accede la funcția de rector al Universității din Praga. Fiind și preot la Capela Betlehem din Praga, el le vorbea credincioșilor în omiliile sale despre adevărata credință, incompatibilă cu luxul și opulența, îndemnându-i spre o viață modestă, bazată pe principii morale și etice ferme. Nu doar predicile sale erau în limba cehă, ci și imnurile corale din timpul slujbei, fapt greu de acceptat de papalitate la vremea respectivă și de protectoratul german. Predicile sale reformatoare erau îmbinate cu revendicări naționale, ceea ce i-a făcut mulți dușmani atât în rândurile elitei politice germane, cât și la Scaunul Papal. Astfel că, în 1411, pe când era rector al Universității Pragheze, Jan Hus este excomunicat de către Papa Ioan al XXIII-lea, fiind nevoit să plece din Praga. Se spune că el a colindat Boemia ținând predici în limba poporului, iar masele de țărani cehi l-au urmat. Cu mult curaj, J. Hus cerea desprinderea bisericii cehe de biserica Regatului German (în Sf. Imperiu Romano-Catolic exista și un rege german alături de împărat) și utilizarea limbii cehe în toate sferele vieții sociale. Acuzat de Conciliul de la Konstanz de a fi eretic, el este condamnat la moarte, prin ardere pe rug, la 6 iulie 1415. Nu întâmplător mișcarea husită va deveni, peste vremuri, una din emblemele identității naționale ale Cehiei.
Aducându-i de fiecare dată un omagiu, în semn de reverență, lui Jan Hus, îmi continuam traseul. Treceam pe lângă Palatul Kinský și Galerie Moderního uměni (Galeria de artă modernă) cu multe lucrări de-ale lui Alfons Mucha. De aici mă îndreptam spre str. Celetna, admirând pe ici, pe colo câte o clădire în stil Art Nouveau. Admiram apoi Dům U Černé Matky Boží (Casa Madonei Negre), o capodoperă în stil cubist, înainte de a ajunge la Prašná brána (Turnul Pulberăriei), poarta gotică medievală a orașului, construită în sec. XV. De aici o luam pe str. Hybernská, iar la câțiva pași ajungeam la sediul Catedrei noastre, spațiul cochet în care țineam cursurile de limbă, cultură și civilizație românească.
Nu doar Staroměstské námnesti și împrejurimile sale mă fascinau, ci și „fiecare străduță, bătută la pas prin acest oraș, reprezentativ pentru Mitteleuropa, fără hartă și busolă sau fără GPS-ul turistului modern” (Andra Bruciu-Cozlean, Praga. O călătorie simbolică (Pagini de jurnal), Cluj, 2015, p. 11), deoarece toate poartă câte un crâmpei din istoria poporului ceh. Or, aceste crâmpeie sunt tot atâtea dovezi ale demnității și rezistenței sale. Ca să nu mai vorbim de tradiția seculară a Universității Caroline, fondată în anul 1348 de către Carol al IV-lea, Rege al Boemiei și al Sfântului Imperiu Roman.
Deseori, mai ales primăvara și toamna, trebuia să-mi fac drum cu coatele, atât de mulți turiști se adunau în piața Staroměstska. Îmi plăcea să trag cu urechea la explicațiile ghizilor, iar dacă ei vorbeau în spaniolă, italiană, franceză, rusă sau germană, chiar aflam detalii interesante de fiecare dată. Atmosfera pașnică, relaxantă, plină de trecut a centrului orașului vechi mă făcea să mă contopesc cu mulțimea de turiști ajunși în urbea de pe Vltava și să mă consider o privilegiată a sorții. Traseul pe care îl făceam atât de des devenise aproape ca un ritual: mă impregnam cu un fel de irizări urbane inefabile în care istoria se condensează, stilurile arhitecturale se esențializează și timpul se relativizează pentru a crea acea atmosferă magică, specific pragheză.
16 ianuarie – sărbătoare națională în Cehia
După ce s-a incendiat, Jan Palach avea aproape tot corpul ars. A mai trăit în agonie trei zile, fiind perfect conștient, timp în care a fost intervievat. Medicul chirurg care l-a operat – Jaroslava Moserová – și l-a înregistrat, a mărturisit că tânărul Palach știa că în curând va muri. Dorea însă ca și concetățenii lui să înțeleagă adevăratul motiv al faptei sale: prin gestul său, el voia să le zguduie conștiința, să-i trezească din letargia în care fuseseră induși de regimul încremenit în stalinismul anilor 60, să-i îndemne să nu mai pactizeze cu autoritățile numite de la Moscova. Întrebat dacă durerile sunt acute, el a răspuns că destul de acute, dar și Jan Hus a murit ars pe rug. [Secvențe audio din interviu, cu vocea muribundă a tânărului student, se conțin în video-ul: Mostra Meeting 2008 Intervista a Jan Palach ‑ Primavera di Praga 1969, https://www.youtube.com/watch?v=cXe_ z96pb4k.]
Pe 16 ianuarie 1989, la două decenii de la incendiere, Jan Palach a fost comemorat la Praga prin acțiuni de proteste, concepute în memoria sacrificului său și a luptei sale cu regimul. Or, valul de demonstrații anticomuniste din „Săptămâna lui Palach”, suprimate dur de poliție, a catalizat Revoluția de catifea și căderea comunismului în Cehoslovacia, zece luni mai târziu. În toți acești ani, Jan Palach a rămas un simbol al Țării sale, alături de Jan Hus.
În memoria lui Jan Palach au fost denumite școli, parcuri și străzi în multe orașe ale lumii. Astronomul Luboš Kohoutek a dat numele unui asteroid, pe care l-a descoperit în 22 august 1969, în onoarea lui (1834 Palach). Monumente dedicate lui Palach există la Roma și la Bruxelles, în alte orașe din Europa, precum și un memorial în interiorul tunelului prin ghețarul de sub Jungfraujoch, în Elveția.
Tânărul student de la Facultatea de Filozofie a fost evocat în opere literare, el fiind protagonistul tragediei în versuri Bestia da stile de Pier Paolo Pasolini. Despre Palach s-au scris cărți cum ar fi cea a lui Jiří Lederer, Jan Palach. Zpráva o životě, činu a smrti českého studenta, Praga 2014 și s-au făcut filme: francezul Raymond Depardon a realizat un documentar chiar în 1969, iar cehul Robert Sedláček a făcut filmul artistic Jan Palach în 2018. Despre Palach s-a compus muzică (să amintim doar Requiem for Jan Palach, op. 182, de Dafydd Bullock).
Milan Kundera, în romanul său Viața e în altă parte, face referire la moartea lui Jan Palach, afirmând că studentul Facultății de Filozofie și Litere „ar fi putut cu greu să-și facă strigătul ca să ajungă la conștiința națiunii dacă ar fi ales o altă moarte, de exemplu, să moară prin înec”. Cantautorul italian Francesco Guccini, în melodia sa Primavera di Praga, lansată în 1969, compară sacrificiul lui Jan Palah cu cel al lui Jan Hus: „Quando la fiamma col suo fumo nero /Lasciò la terra e si alzò verso il cielo / Quando ciascuno ebbe tinta la mano / Quando quel fumo si sparse lontano / Jan Hus di nuovo sul rogo bruciava!” [Francesco Guccini, Primavera di Praga: https://www. youtube.com/watch?v=FmUgOE_i73Q]
„Pentru libertate trebuie memorie”
Pe 23 decembrie, declarată zi de doliu național în Republica Cehă, am urmărit slujba religioasă de la Catedral Sf. Vit din Praga și le-am scris unor prieteni cehi ca să-mi exprim solidaritatea cu durerea lor și sentimentul de oripilare în fața unei astfel de atrocități. Site-ul indicat de Ambasada Cehiei de la București era deja plin. Cuvinte similare le-am adresat și cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Pe 3 ianuarie am primit un mail de la Libuse Valentova, care îmi scria: „Dragă Eugenia, mulțumesc mult pentru mesaj și pentru urări. Adevărul este că sărbătorile de Crăciun au fost umbrite de tragedia de la Facultatea noastră. Am fost cu toții convinși că așa ceva la noi nu se poate întâmpla niciodată. Iată că s-a putut: frumoasa noastră capitală nu mai e unul dintre cele mai sigure locuri din lume. Iar în ceea ce privește Facultatea de Litere, de care sunt legată de o viață, am impresia că de acum încolo această instituție de învățământ și de cultură n-o să mai fie la fel, așa cum o cunoșteam”.
Masacrul din seara zilei de 21 decembrie ne-a consternat pe toți, mie însă mi-a răscolit amintirile. La fel ca și Libuše Valentová, nu mi-am imaginat vreodată că e posibil să se întâmple un masacru în incinta Facultății de Filozofie și Litere a Universității din Praga, în clădirea cu basorelieful lui Jan Palach pe frontispiciu, ca simbol al sacrificiului poporului ceh pentru libertate!
Mesajul lui Palach a fost unul plin de curaj, discret, eroic; mesajul lui Kozak a fost unul apocaliptic, hidos și dement. Palach a dezvăluit oroarea unui sistem și opresiunea sa, criminalul, profitând de valorile reclamate de colegul său cu 55 de ani în urmă, le-a călcat în picioare, batjocorindu-le până la paroxism. O atrocitate față în față cu o faptă înălțătoare prin dimensiunea sacrificiului de sine. Fapta lui Jan Palach a schimbat fața lumii în Cehoslovacia anilor care au urmat, fapta lui Kozak a înfricoșat cetățenii, aducând oroare.
Numele criminalului psihopat care a comis fărădeleagea pe 21 decembrie va fi reținut doar în liste ale poliției cu cei mai cruzi criminali din istorie, numele lui Jan Palach, ca și cel al lui Jan Hus, va continua să fie un simbol al luptei pentru libertate și adevăr, eclipsând în timp hidoșenia crimei bestiale comise în incinta Facultății de Filozofie și Litere a Universității din Praga. Câtă dreptate avea Monica Lovinescu atunci când afirma: „Pentru libertate trebuie memorie. (…) Tot ce se clădește pe această mlaștină a uitării cu orice preț și a unei îngăduințe dictate se năruiește înainte de a fi înălțat” (Unde scurte, 1990, p. 272).
