Era o iarnă grea, cu troiene cât gardul. Tocmai trecuse seara de Revelion, iar ziua următoare ar fi trebuit să aducă multă liniște sub streșinile împovărate de gheață dură, ce se auzea căzând zgomotos de pe la casele din mahală. Pentru ea însă, dimineața se legase cu noaptea nedormită în care i s‑a făcut din rău în mai rău. Totul fusese bine în ajun. A fost cu copiii satului la urat, din poartă în poartă, fără să ocolească vreuna, nici chiar pe cea a vecinilor de peste gard, care se urau de moarte cu bunicii ei. Au primit în trăistuțe bănuți, nuci și turte, dar și bomboane de ciocolată. Răsfăț rar în acele timpuri. Nu s‑a putut abține și le‑a mâncat pe toate până acasă, scoțând degetele degerate din mănuși. Și de atunci, rău și rău. Tot mai intens, până la leșin.
Au învelit‑o într‑un ogheal de lână de oi, că doar aveau peste o sută de bârsane, au pus‑o în căruță și au dus‑o la 13 kilometri pe viscol, la Cahul, la spital. „A fost otrăvită fata matale!” i‑a zis doctorița femeii îmbodolite în șalincă, cu ochii plânși de necaz.
„Și ați adus‑o cam târziu. De două săptămâni stă doar în perfuzii și tot nu își revine. Nici pe picioare nu se poate ține. Ziceați că mai aveți doi copii acasă? Mergeți și căutați de ei, mai degrabă…”
Nimeni nu îi mai dădea nicio speranță. Dar fetița letargică s‑a ridicat într‑o dimineață din pat și a făcut câțiva pași, doctorița scăpându‑și pixul din mână de uimire.
Avusese un vis, în care sora ei mai mică, Maricica, alerga pe lângă cuptorul pe care ea stătea întinsă fără pic de vlagă. Îi căzuse cordonul de la hălățelul cu flori mici de câmp și nu reușea să îl ajungă nicidecum. I‑a făcut semn surorii ei, mai mult din priviri, să o ajute. Copila s‑a oprit din alergat, i l‑a ridicat și i‑a întins doar un capăt ca să‑l țină, iar pe celălalt l‑a întins drept‑drept, imitând un pod. S‑a trezit simțind încă în mână acel capăt de cordon de care se agățase și în care își găsise punctul de sprijin pentru a se ridica.
Acel capăt de cordon întins în copilărie le‑a legat apoi toată viața. Au venit ambele la studii la Chișinău – întâi cea mai mare, aducând‑o apoi, în următorul an, și pe Maricica după ea, tot la Institutul de Arte. Au stat în același cămin, cea mai mare fiind mereu umărul puternic în toate. Când le era amar pe suflet, alergau una în brațele celeilalte, pentru că știau că acolo le este leacul tămăduitor. Și le era suficient doar să se privească.
Și‑au scos apoi, rând pe rând, și celelalte trei surori din Paicu, un sat din sud, de numai 100 de case, fără biserică și primărie. Au fost mereu alături și la bucurii, dar mai ales la necazuri. Viața le‑a tot trecut prin multe încercări grele, neocolind nici paturile de metal rece ale Spitalului Oncologic. Și iar Maricica îi aducea zilnic „cordonul”, ambalat cu mult drag în porții mari de grijă permanentă. Fără odihnă sau somn. Prin
căldura și chibzuința cu care a fost înzestrată. Prin înțelepciunea vorbelor potrivite în momentele de maxime căderi. Care au fost vitale atunci. Pentru a crede că acel cordon magic le va ajuta, ca de fiecare dată.
Au simțit mereu legătura specială și inexplicabilă dintre ele, glumind, că doar nu degeaba a rămas bunica însărcinată cu a doua alăptând‑o pe prima, care avea doar câteva luni. Că au crescut din același lapte. Iar asemănarea lor fizică este năucitoare de‑a dreptul.
S‑au și angajat la aceeași instituție – Teleradio Moldova –, unde vin zi de zi de mai bine de treizeci de ani ambele. Una la etajul nouă, la Redacția Muzicală, moderând emisiuni, iar Maricica la etajul doi, venind de la cinci dimineața la serviciu pentru a ne aduce primul jurnal de știri: „Bună dimineața. Aici, Radio Moldova!”
Îi aud vocea ca pe o revărsare de raze mieroase peste începutul de zi. Știu că menirea ei pe acest pământ a fost să aline și să împăciuiască. Să panseze răni sufletești, dar mai ales să salveze. Și știu că niciun rău nu se poate atinge de surori în acele zile, când prima, terminând știrile și ieșind din studiou, îi trimite mesaj celeilalte: „Eu am ieșit din emisie. Tu ai venit?”
La mulți ani, Maricica Revenco‑Munteanu! Sunt prima care ar trebui să vă mulțumească pentru acel cordon – simbol al drumului vieții oferit într‑un moment crucial mamei mele, copilul de atunci. Acel vis a fost o premoniție. Un semn ceresc, că unii oameni sunt trimiși pe pământ pentru a readuce soarele.
„Aici, Chișinău, Radio Moldova. La microfon – Maricica Munteanu. Rămâneți alături de noi!” Și viața o ia de la capăt…
