Credeți că e posibil să rezistăm războiului, agresiunii, fascismului, totalitarismului prin artă? În ce măsură ea (arta) ne ajută să supraviețuim și care, de fapt, îi este menirea?
Emilian Galaicu‑Păun, scriitor, traducător, redactor‑șef al Editurii Cartier
Să începem de departe – de‑a lungul istoriei, Europa a trecut când printr‑un secol al ciumei, când printr‑un secol al holerei; or, în calendarul nostru, două date stau alături, despărțite de o singură zi, 20 aprilie și 22 aprilie. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889) și V.I. Lenin (n. 22 aprilie 1870) – doar că‑n ordine inversă, după cum au intrat în scenă, V.I. Lenin și Adolf Hitler – sunt cele două molime ucigașe ale timpurilor moderne, cunoscute sub numele de comunism și fascism, iar secolul al XX‑lea a trebuit să le facă față amândurora. Aproape de îndată ce‑au venit la putere, și comunismul, și fascismul au căutat să‑și alinieze artiștii – de la Walter Benjamin citire: „iat ars – pereat mundus, spune fascismul, așteptând de la război, după cum spune Marinetti, gratificarea artistică a percepției prin simțuri, modificată de tehnologie. Aceasta este, desigur, consumarea artei pentru artă. Umanitatea care, prin Homer, era un obiect al contemplației pentru zeii olimpieni a devenit acum un obiect pentru sine. Autoalienarea sa a ajuns în punctul în care poate experimenta propria sa anihilare ca plăcere estetică supremă. Astfel se desfășoară estetizarea politicii practicate de fascism. Comunismul răspunde prin politizarea artei”–, interesați nu atât de valoarea intrinsecă a operei lor, cât de puterea de convingere a acestora în chip de propagandiști și militanți. Cazul lui Maiakovski este exemplar în acest sens – dintr‑un mare poet înainte de revoluția (de fapt, lovitura de stat) bolșevică din 1917, de‑ar fi să amintesc cele două capodopere, Облако в штанах și Флейта‑позвоночник, s‑a transformat într‑un versificator‑agitator (vezi penibilele Агитки, pe care nici măcar umorul nu le salvează), pentru a‑și zbura în cele din urmă creierii. (Tragic și sfârșitul lui M. Gorki, părintele fondator al realismului socialist, cel care publica în 22 martie 1932 ditamai pamfletul С кем вы, мастера культуры?, din care reținem fraza: „Вы, интеллигенты, «мастера культуры» должны бы понять, что рабочий класс, взяв в свои руки политическую власть, откроет перед вами широчайшие возможности культурного творчества”.) Imitându‑și îndeaproape „fratele mai mare” (alias, comunismul) și fascismul, le‑a cerut creatorilor artă angajată, plină de optimism – n‑a rămas nimic din toate acele tablouri, filme, scrieri, sculpturi etc. etc., debordând de sănătate, căci creația se naște mai degrabă dintr‑o „îndatorire morală lăuntrică, venind din motive foarte personale” (de la Herta Müller citire; de reținut și: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun scrisul?”), și nu în sala de forță, trăgând din greu de fiare. Altfel zis, nu atât mușchii, cât cicatricile (și circumvoluțiunile, desigur) contează în artă, care nu‑i o etalare a forței brute, ci o mărturie – una trăită la cea mai înaltă ficțiune – a compasiunii.
De son vivant orice creator trebuie să facă, la un moment dat, o alegere de principiu: fie să tragă cu obrazul pentru o operă falsă, „de angajament ideologic”, într‑un cuvânt contrafăcută; fie să tragă foloasele și ponoasele (în special, în regimurile autoritare) pentru o operă autentică ce se naște dintr‑o pornire lăuntrică; or, denunțarea Răului – sigur, cu mijloace artistice, care merg direct la sufletul omului – devine un imperativ categoric al timpurilor postmoderne, și asta deoarece „Frumusețea nu‑i un fenomen estetic. Sau, dacă‑i tratată strict ca un fenomen estetic, duce întotdeauna în artă la minorat și sterilitate – ca la decadenți sau la hermetici. Frumusețea nu capătă sens în literatură decât asociată cu problema răului. Care, evident, e una deopotrivă etică, socială, politică, economică, mistică și în atâtea alte feluri. Abia în conjuncția cu toate acestea frumusețea devine cu adevărat relevantă” (Radu Vancu, Kaddish). Mă simt chemat, ca artist al cuvântului, să depun mărturie despre lumea în care ne‑a fost dat să trăim; or, războiul a făcut parte atât din viața alor mei, bunici și părinți, cât și a mea, personală – odată cu conflictul armat din Transnistria din 1992, la care puțin a lipsit să fiu și eu trimis pe front; iar din 24 februarie 2022, și indirect, odată cu agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei –, drept pentru care scrisesem, acum niște ani, după ce că am digerat experiența mea, poemul război civil, dedicat fotografului Nicolae Pojoga; la fel, rememorând ce mi‑a povestit o fostă deținută din Gulag, prin 1988‑1989, la Moscova, am redactat povestea femeii torționarului KGB – a se vedea cap. 4 din Țesut viu. 10 x 10. Vorba de duh a conaționalului nostru Paul Goma, aruncată torționarilor săi: „Am să vă ne‑uit!” (În paranteză fie spus, Dante exact asta face cu păcătoșii pe care‑i aruncă în Infern – pe unii, încă din timpul vieții lor –, înfierându‑i spre neuitare! Rușinea nu are termen de prescripție, cu atât mai puțin crima.)
Revenind la originile Răului – acest (dublu) Mal du Siècle, ciuma roșie și holera brună –, de mirare cum și‑au dat întâlnire, de când cu invazia Rusiei în Ucraina, amenințând pacea lumii întregi, în cuvântul „corcit” – în stil miciurinist, cum altfel?! – Ruscism, pe care, iată, îl atestă și Wikipedia, după cum se poate constata: Ruscism – ideologia politică și practicile sociale ale regimului de conducere al Rusiei în secolul al XXI‑lea, bazat pe ideile „misiunii civilizaționale speciale” a rușilor, „vechimea poporului frățesc”, intoleranța la elementele culturale ale altor popoare etc. etc. Îngăduie‑mi‑se să citez, pe final, începutul și sfârșitul poemului Levitație („Metropola”), scris prin 1987‑1988, la Moscova, din volumul Levitații deasupra hăului (1991):
Eu am văzut Metropola deasupra‑mi răsturnată
la înălțimea norilor de ger –
ca dintr‑o streașină pe‑un hău de cazemată
curgea‑n josțurțurul Ostankino de fier.
(…)
…și Țara deraia – jos – ca un vagon de marfă!
Plana mereu Metropola mai sus, stârnind nimicul,
și spațiul de sub ea se desfăcea – eșarfă
pe gâtul Isadorei, în goană de vehicul.
Se va întoarce iarăși? Se va schimba la față?
Se va numi oricum ori «Небесная Россия»? –
…dar cine‑au ridicat‑o, ca pe‑un zmeu de
hârtie
deasupra stepei ruse, scăpă din mână ața!
***
Eu am văzut Metropola deasupra‑mi răsturnată
la înălțimea norilor de ger.
Se‑ntuneca pe zare…
„– carele ești în Cer,
ferește‑mi‑o, grădina, de ploile cu piatră!”
