„Banii strânși vor fi transferați în contul Ministerului Apărării al Ucrainei”
Dumitru Crudu în dialog cu scriitoarea Olga Căpățână
Cum și în ce condiții ați ales sa mergeți la Paris?
Faptul e că nu eu am ales Parisul, ci nepoțelul meu a ales să se nască în Franța. În anul 2001 am fost invitată la Salonul Internațional de Carte de la Paris, unde am lansat prima mea carte de proză, un jurnal de front, Colind afgan. A mers cu mine mezinul meu, care a rămas fascinat de Paris și a rămas în Franța. Apoi s-a născut Nicu, care m-a făcut să las totul în Moldova și să fiu alături de nepotul meu. Am rămas datoare copiilor meu cu niște ani din copilăria lor, când plecasem în Afganistan și mai târziu – în Transnistria. Mi-am zis că datoria trebuie plătită și am ales să-mi cresc nepoții.
Cum e sa fii scriitor român în inima Franței?
E cam tot așa cum e să fii femeie, cum e să fii un om care a părăsit plaiul natal și a căutat o metodă de a supraviețui în altă țară. La Chișinău aveam deja un nume, aveam întâlniri cu cititorii, lansări de carte. Începusem cu cărți pentru copii, cu versuri. Dar cunoscută m-a făcut colaborarea cu artiștii cărora le scriam texte. Am colaborat cu Valy Boghian, și mi se pare că sunt prima care i-a scris texte. Cântecele i-au devenit foarte cunoscute: Cântec pentru mama, Visul meu, Fiule, ca moștenire. Cântecul De pe Nistru dimineața a devenit atât de cunoscut, că am fost invitată la multe posturi TV și radio. Nicoleta Nucă a luat un premiu important în România cu cântecul Altarul românesc: „Noi avem pe-acest pământ/ Un altar mândru și sfânt,/ Un altar să ne unească/ Într-o Țară Românească.” Iar în Franța… Nu cred că am devenit o scriitoare cunoscută în Franța, chiar dacă am avut mai multe întâlniri cu cititorii și chiar dacă s-au vândut toate cărțile mele scrise în franceză. Mai cunoscută am devenit cu filmele documentare apărute pe ecranele franceze, la posturile M 6 sau Premières Lignes Télévision, în cadrul emisiunilor „Zone Interdite”, „Envoyé Spécial”, „National Geographic”. Poate de aceea, împreună cu Maria Caprian și Corina Cojocaru, am întemeiat Club C’ ARTE, Carte și Arte, un fel de agenție literară pentru a promova scriitorii noștri.
Cărțile dumneavoastră au fost traduse în franceză și publicate în Franța. Cum au fost receptate de francezi?
Carțile mele s-au vândut, dar nu au făcut mare forfotă aici, la Paris. Vedeți, cu cărțile scrise nu poți face bani pentru a te întreține. Chiar dacă devii cunoscut, fiecare scriitor are cititorii săi. Dar pentru a supraviețui în Paris trebuie să muncești, și să muncești mult. Am lucrat mai întâi la spital, apoi la case de producție. Nu m-am ținut de scris, de făcut publicitate etc. Eu scriam așa, printre alergăturile de la un spital la altul sau, mai târziu, între casele de producție, deplasări în diferite țări pentru filmări, apoi traduceri.
Cum credeți, publicul francez e interesat de literatura din Est, de literatura română?
Cărțile scriitorilor români sunt apreciate, sigur. Un prieten, realizator de filme, mă întreba cum ar putea să discute cu Tatiana Țîbuleac, după ce i-a citit romanele, în sensul că o vedea ca pe o mare scriitoare.
Cum vă alegeți temele romanelor dumneavoastră?
Eu scriu despre război, aceasta este tema care mă interesează, la care revin și atunci când scriu despre dragoste, Paris, umor. Războiul trece cu o linie roșie-aprinsă prin sufletul meu, prin romanele mele, prin viața mea. Eu încerc să înțeleg acea specie umană care omoară alți oameni, care atacă la 4 dimineața cu bombe, care omoară copii, bătrâni, animale… Așa au făcut rușii în Afganistan. Și ce era în capul lor, al celor de la conducerea URSS-ului, pentru ce au început războiul când Amin le-a permis să intre în Afganistan? Pentru ce l-au otrăvit? În noaptea aceea sovieticii l-au omorât nu numai pe Amin, dar și pe toți cei care au fost la petrecere în Palatul Amin. Erau acolo și mulți din Ambasada Uniunii Sovietice la Kabul. Despre asta am scris în cartea de proză scurtă Agent dublu. Despre război scriu în Dobrenii, în Mireasa din Kabul, chiar și în Parisul cu gust de caramelă sărată am câteva capitole despre război. Mai apoi, în romanul Vreau acasă revin, iarăși, la două războie care mi-au schimbat viața, felul de a gândi, mi-au încâlcit toate cărările.
Care e legătura dintre biografia dumneavoastră și romanele pe care le scrieți? Dumneavoastră sunteți unul dintre puținii romancieri care au adus în roman tema războiului ruso-moldovenesc din 1992. De ce credeți că e importantă această temă? Și de ce o mare parte dintre scriitori au ocolit-o?
Eu nu scriu fantezie, nu inventez chipuri și situații. Eu scriu despre ce am văzut, trăit, despre soarta oamenilor care mi-au povestit, despre rudele mele. Am stat luni și luni în arhivele Ministerului de Interne, ale Bibliotecii Naționale pentru a scrie romanele mele. Cum pot scriitorii moldoveni să scrie despre războiul ruso-moldovenesc din 1992? Cine din ei a fost la război? Și apoi, scriitorii de vârsta mea, toți, au fost comuniști la vremea lor. Era anul 1992, numai-numai s-a proclamat Republica Moldova independentă. Dar dacă se schimă părerea rușilor și Uniunea Sovietică revine? De ce să-și strice cariera scriitorii? De ce să scrie despre acest conflict și, dacă, Doamne ferește, totul se întoarce cum a fost până în 1992, atunci – gata, nu vor fi editați? De ce scriitorii moldoveni nu au stat alături de Dumitru Crudu în fața Ambasadei rușilor pentru a protesta împotriva războiul declanșat la 24 februarie 2022 în Ucraina? Foarte mulți oameni încurcă ițele – talentul nu înseamnă eroism. Sau, și mai crud voi lovi în unii scriitori: a fi talentat nu înseamnă a nu fi laș.
Sunteți o scriitoare pe care o apreciez foarte mult, dar care, cred eu, ar merita o atenție mai mare din partea criticii literare. Faptul că nu beneficiați de un sprijin mai accentuat din partea criticiii literare vă descurajează sau nu? Eu cred că domnii și doamnele care scriu critică literară ar trebui să vă aprecieze cu mult mai mult. Când o să vă apară un nou roman?
Ei, nu chiar așa. Romanele mele au un mare noroc de a nu fi trecute cu vederea de critici foarte importanți precum dr. habilitat, prof. Aliona Grati, dr. Diana Demienteva, criticul, istoricul literar, prozator și filosof al culturii și civilizației, Teodor Codreanu, scriitorii Eliza Botezatu, Ion Ciocanu, Maria Pilchin. Romanul Poveste cu patru neveste s-a poticnit la 24 februarie și nicidecum nu se poate ridica pentru ultimul capitol, dar sper să-și revină. Îl voi îmblânzi cumva… În schimb, e gata pentru editură cartea cu versuri Lasă ploaia să-ți plângă ochii.
Ne vom întâlni curând la Chișinău, unde îmi voi lansa romanele traduse în limba ucraineană. Va fi o seară de creație, cu vânzări de carte, iar banii strânși vor fi transferați în contul Ministerului Apărării al Ucrainei. Alăturați-vă, oameni de cultură, întindeți mâna cea de ajutor și nu va seca bunăstarea dumneavoastră nicicând.
