Acum un deceniu, pictorița suedeză Ulla Wiggen (n. 1942) a lansat un ciclu de tablouri care avea ca subiect interioritatea umană. Aceasta a pornit de la atlase medicale, radiografii, enteroscopii și alte forme de intruziune în anatomia umană, spre a imagina o lume numai bună de pictat. Are această artistă o lucrare, intitulată Passim (2014), în care structurează de așa manieră aparatul digestiv, încât ai sentimentul că asiști la reconstruirea unei lumi sublunare, stranii, diagramatice. Devine un soi de pecete decorativă, cu un ecou de natură etnografică.
Mi‑am amintit de această antecesoare când am descoperit creația ceramică a tinerei Maria Patricia Lupașcu, care se află la expoziția sa de debut, în galeria Iusty Art din Chișinău (galerie deschisă în vara lui 2023, în care programul curatorial își propune un mai larg dialog între creația contemporană și diverse încercări de redefinire a tradiției populare autohtone, astfel că unele expoziții au pus accentul pe acest punct de convergență, în care experimentul actual întâlnește diverse elaborări plastice sub forma designului sau a metisajelor culturale în cele mai prolifice forme). Expoziția poartă titlul Semne în spațiu. Artista însăși susține că punctul de pornire pentru ea a fost universul moldovenesc concentrat generic pe sintagma „casa mare”. Din perspectivă etnografică și etnologică, sintagma aceasta devoalează semnificația unei camere a locuirii tradiționale, în care cei ai casei își concentrau și depozitau adevăratele comori: zestrea moștenită, sub formă de perne, covoare, lăzi de lemn, ceramică, blide de lemn, păretare, ștergare etc. Artista noastră, ca și Ulla Wiggen, pare interesată de un anume pattern stilistic al elementelor tradiționale, din care să scoată o formă, o rețea de motive, o salbă de culori rafinate. Dar până la înțelegerea formelor, exista în lumea tradițională și un lexic foarte pitoresc, azi ieșit din uz: șenătău, costișat, rădăcina vieții, zăluță, șuvoaie, scăriță, praguri, rumbe, căliță, suveică, tocușoare, roți de foc, vrej, calea rătăcită și câte și mai câte, căci după publicarea de către Gheorghe Mardare a volumului său fundamental, Arta covoarelor vechi românești basarabene. Magia mesajului simbolic (Editura Cartier, Chișinău, 2016), lumea artei nu a mai rămas ca înainte. Aceasta s‑a umplut de semne, exegeze, întrebări și posibile interpretări. Având și un larg impact asupra creației plastice actuale. Cu aceste sugestii în cap, purced la dezghiocarea demersului tinerei Maria Patricia Lupașcu. Aceasta decupează din magica gândire a țăranului ancestral câteva motive. A observat, de pildă, că și arta țesutului era de două feluri: netedă și în ridicături (în limbaj țărănesc) (adică în relief ). Cea din urmă i‑a dat artistei temei pentru a aborda tridimensional chestiunea formelor. Cu o instrucție serioasă și o diplomă la ArtEZ Academie voor Art & Design, în Arnhem (Țările de Jos), concentrată pe designul de obiect (produs), a putut purcede la proliferarea unor „module” ceramice care, prin alăturare și imitarea imaginii în oglindă, dau naștere unor arhitecturi de mare impact vizual. (O parte din piesele prezentate la Arnhem fac parte actualmente din expoziția Semne în spațiu.) În paralel cu acestea, artista dă naștere unor vase care se aseamănă izbitor cu niște meduze pietrificate, devenite recipiente sau chiar farfurii post‑contemporane. Modulele de care aminteam sunt asamblate între ele printr‑un fir mai gros, colorat, și astfel se menține ecoul artei textile, perpetuat în strategia artei contemporane prin chiar materiale specifice, tradiționale.
Un pandant foarte potrivit al căutărilor formale ale Mariei Patricia Lupașcu găsim în experimentele coloristice pe care le întreprinde de mai multe decenii pictorul Mihai Țăruș (n. 1948), cu studii academice la Sankt‑Petersburg (pe vremuri, Leningrad), și afinități spiritual‑intelectuale cu mediul neformal al celor care au fost Vladimir Sterligov (1904‑1973) și Tatiana Glebova (1900‑1985), aparținând avangardei istorice a artei ruse. Mihai Țăruș a fost invitat în această expoziție să expună câteva pânze din creația sa recentă tocmai pentru că distilările sale plastice în retorta alchimică a tandemului curbă/contracurbă devin un prilej mereu reînnoit de meditație asupra necesității și temeiului gestului pictural în lumea actuală, încă dornică de pictură.
Cei doi atiști, Maria Patricia Lupașcu și Mihai Țăruș, se întâlnesc pe traiectoria revizitării tradiției, cea dintâi – a celei țărănești, iar celălalt – a tradiției moderniste a picturii de după pictură. În aceste vremuri, ale dematerializărilor de orice fel (de fapt, ale eșecurilor, care devin de multă vreme o normă existențială și filosofică, dând dreptate oarecum unei idei mai vechi a scriitorului Imre Kertész, care susținea că „doar eșecul a rămas singura trăire ce‑și poate afla împlinirea” (Kadiș pentru copilul nenăscut, în traducerea românească la Editura EST, 2005)), a mai face pictură clasică devine, implicit, un act public radical, reacționar, insurgent, prin excelență.
Semne în spațiu se definește, prin această expoziție, mai mult decât un titlu, formulând un subtil program estetic și etic, și este sau devine, finalmente, o minunată întâlnire dintre generații de artiști la care suntem invitați să fim părtași.
