Soția fiind gravidă, eu simțeam că se schimbă totul în jur
Dumitru Verdianu: „Am lucrat 15 ani la portretul unei familii din Viena”
Am observat preferința dumneavoastră pentru femeia gravidă. Sunt câteva lucrări din creația dumneavoastră care mi‑au atras atenția. Ce ar sugera aceste imagini în contextul vremurilor pe care le trăim?
Vreau să vă spun că vreo trei ani am trăit o stare de graviditate, dacă aș putea să mă exprim așa. Soția fiind gravidă, eu simțeam că se schimbă totul în jur. Și am avut norocul să fiu prezent la nașterea primului nostru copil, Domnica. Venirea pe lume a acestui copil mi‑a schimbat viața. Să vezi cum vine un suflet pe lume cu durere, cu bucurie… E o stare dumnezeiască! Eu o țineam pe soția mea de mână și simțeam cum iau o natură firavă, dar aveam impresia că ea o să mă frângă în mână. Așa putere și forță avea. Atunci au apărut un șir de sculpturi. Aici sunt doar câteva. Pe atunci locuiam la Sankt‑Petersburg. Am sculpturi în granit și în marmură, și mai mari. Și mai am o sculptură Gravida zburătoare, care e deja în colecția Muzeului sec. XX‑XXI din Sankt‑Petersburg.
Dumneavoastră imortalizați în piatră, în lemn clipa, veșnicia, istoria, tradiția, dragostea. Mă întreb: oare cum este apreciată creația de către familia dumneavoastră? Este important pentru un creator să fie apreciat și acasă? Copiii merg la expozițiile dvs.?
Desigur. Este foarte important când ai o susținere acasă de la cei mai apropiați. Familia mea mă susține foarte mult. Copiii au sculpturile lor preferate și‑mi zic: „Tată, pe astea să nu le vinzi, că‑s ale noastre”. Familia pe care ați văzut‑o e un simbol al familiei mele. Ei știu că ăla care o cuprinde pe mama e Domnica. Cel din burtă e acasă. Și pentru ei e o istorie, o întoarcere în copilăria lor sau în starea aia de fapt. Sunt fericit că am susținerea familiei, dar și a publicului. Un creator are nevoie de această susținere, altfel nu poate merge mai departe.
Orașul Ungheni se mândrește cu mai multe lucrări semnate de dvs. Întoarcerea fiului rătăcitor din fața Liceului „Mihai Eminescu”, Familia din scuarul „Grigore Vieru”, Pasărea vultur din scuarul „Micul Cluj”. De asemenea, bustul lui Ion Creangă, bustul lui Gheorghe Asachi, deci o colecție impresionantă care bucură publicul unghenean.
Da. La Ungheni am scris istoria dorului meu. Prima sculptură de proporții la tabără a fost Întoarcerea fiului rătăcitor. Am redat starea mea de suflet, întoarcerea mea la baștină. Pe urmă a fost o sculptură, un echilibru, cu o figurină – o femeie și un bărbat cu o roată. Roata sorții, care e foarte șubredă, și stăruința lor de a o ține așa, în echilibru – e o formă această sculptură. A fost o perioadă când dorea să o cumpere un muzeu de artă modernă. Și atunci am refuzat și am spus că fac alta. Străbunii este o altă lucrare care bucură privirile unghenenilor. De asemenea, o ultimă întâlnire dintre Eminescu și Creangă, o stare așa cum mi‑am închipuit eu când și‑ar fi luat rămas‑bun Eminescu și Creangă, ultima dată când s‑au revăzut la Iași, la Bojdeucă. O lucrare în mișcare. Eminescu pleacă, iar n suflet, cu motanii în brațe, unul jos. Sculptura asta provoacă niște sentimente extraordinar de interesante. Chiar mulți îmi scriu: dar uite ce interesant că niciodată n‑am observat că acolo sunt două mâțe. Și desigur că am realizat și sculpturi în bronz. Basorelieful lui Ion Creangă. Asta a fost prima mea sculptură, după Academie. După care am realizat un bust al lui Gheorghe Asachi, la Școala „Gheorghe Asachi”. Ultima sculptură a fost la comandă. Când se împlinea o sută de ani de la Unire. Și eu am făcut un vultur al Unirii, o pasăre cu cap de vultur, care sparge zidul dezbinării.
Dumneavoastră emanați foarte multă liniște. Practicați meditații sau rugăciuni? De unde vine liniștea asta?
Nu practic nimic, nicio rugăciune. Cred că liniștea asta vine din modul de a lucra, de a trăi. Pentru că nu poți în grabă să lucrezi în piatră, că atunci faci o lovitură falsă. Și atunci toată lucrarea se duce pe apa sâmbetei. Calmitatea e una dintre condițiile de a face sculptură. Și răbdare. O sculptură se face foarte, foarte greu. Nu vă imaginați că vine un sculptor și gata. Trebuie să vezi întâi piatra, apoi esența ei.
Se întâmplă uneori să vă dicteze piatra ce să pictați sau întotdeauna știți dinainte ce vreți să realizați?
Este diferit. Câteodată, piatra îmi inspiră ceva. Câteodată, eu deja vin cu o idee, cu un model și atunci o transpun doar în piatră, cum e normal și logic. Dacă ați văzut sculptura Tata și mama, acolo aproape pe jumătate a lucrat natura. Dacă intram eu cu forța și fără un pic de răbdare, atunci trebuia să distrug tot.
Povesteați într‑un interviu că la prima ediție a taberei de sculptură de la Ungheni, oamenii erau nemulțumiți că se cheltuiau banii pe pietre. Situația s‑a ameliorat pe parcurs?
Să știți că pe parcurs aceleași băbuțe, care ne certau și ne înjurau, la a treia și la a patra ediție erau deja încântate. Veneau și ne aduceau de mâncare, ne aduceau plăcinte, fructe. Ele nu spuneau din răutate. Pur și simplu, acele băbuțe, prin anii 2000, nu primeau pensiile la timp și desigur că se simțeau discriminate, pentru că unii nu aveau bani nici pentru a supraviețui. Până la urmă, lucrările din cadrul taberelor de sculptură i‑au dat orașului Ungheni o anumită identitate.
Ați fost și la tabăra de sculptură de la Glodeni. Ați colaborat cu mai mulți artiști, poate și în alte părți ale Moldovei. Ați putea să ne spuneți pe unde ați mai fost împreună cu artiștii?
Da, am fost în multe țări. În Franța, Germania, Austria, Ungaria, Rusia. De exemplu, am fost la o tabără în Franța, în Breton, la care au participat 200 de artiști din 37 de țări. Era o tabără enormă, pe o câmpie mare, și toți acești 200 de sculptori lucrau la ceva. Acolo toate sculpturile au fost diferite. Era ca o sărbătoare mare. Aici, în Moldova, se fac tabere mai restrânse, nu atât de numeroase. Sigur că suntem o echipă care merge așa, dintr‑o tabără în alta. Suntem trei sculptori care au fost la toate cele șapte tabere: eu, Ion Zderciuc și Valentin Vârtosu. Am fost la toate cele șapte tabere din Ungheni. Cum vă adunați voi, scritorii din diferite țări, așa și noi. Ne știm, ne cunoaștem, ne invităm unii pe alții. Așa se formează taberele de sculptură.
Moldova este o țară a dorului. Dar, de exemplu, în Viena, în Europa, cum sunt percepute aceste teme? Reușesc să sensibilizeze publicul european?
În Europa e alt sentiment. E sentimentul educativ. Sunt foarte sensibili și ei. Foarte bine înțeleg arta. Cocostârcii sau bobocii sunt mai iubiți acolo decât aici. Apropo, acum, în primăvară, am expus în Parlamentul austriac două sculpturi, care atât de bine s‑au integrat, și chiar îmi povestea Igor Grosu, președintele Parlamentului de la Chișinău, că toți au îndrăgit atât de mult bobocii ăștia. Toți îi priveau cu admirație, se filmau cu ei.
Ce frumos! Deci, ați luat o bucată din plaiul acesta, o bucată din sufletul dumneavoastră și l‑ați dus peste tot în lume. Domnule Verdianu, care e sculptura la care ați lucrat cel mai mult?
Am lucrat 15 ani la portretul unei familii din Viena, vă dați seama… Ei n‑au spus în ce stil vor să aibă aceste portrete. Au zis „Cum vrei tu” și atunci eu am început să modelez, să fac niște schițe, să fac niște fotografii și lucram în atelier fără modele. Problema a fost că atunci când am început lucrarea, copiii aveau 12‑16 ani și cât creșteau, se schimbau, desigur. Și eu trebuia să merg după ei, cum se schimbau ei, așa se schimba și portretul. Nu știam unde să mă opresc. La ce stadii? La 12, la 16, la 18 sau la 20? Adulții au rămas statici. Bine, s‑a schimbat ceva, dar nu așa radical. Portretele au ieșit foarte frumoase, dar a trebuit să lucrez foarte mult. Profesorii au o colecție destul de mare, vreo 17 lucrări de‑ale mele. Desene, portrete sculptate în piatră, în marmură. E o familie de colecționari foarte interesantă.
