Trecură aproape opt ani de când a venit Ivoria în Banat și arăta din ce în ce mai bine. Și asta după ce și‑a învins o seamă de obsesii, pe care le avuse la început: frica, nesiguranța zilei de mâine, ignoranța societății în care trăia, bariera lingvistică și altele. După ce Ilie și‑a recăpătat identitatea și încrederea, lucrurile au intrat pe făgașul oarecum normal. În absența lui Vasile și mai ales a amintirii lui plină de recunoștință, e greu de spus cum aveau să evolueze lucrurile. Ilie uitase de acea întâmplare, pe când el a ținut‑o foarte bine minte. Se pare că și de data aceasta providența și‑a impus subtil prezența, fapt la care el mereu se gândea. Încă multe nu înțelegea. De exemplu, de ce Vasile, fiind de partea cealaltă a baricadei, nu l‑a împușcat? Sau de ce el n‑a făcut‑o? Și cum de Vasile, român din partea stângă a Prutului, a ajuns directorul Securității la Hușnița? Poate totuși, după cum se zvonea, era omul Moscovei? Nu știa ce să creadă. Și nici nu avea timp suficient să se gândească la asta, fiind solicitat de munca la mină.
În schimb, Ivoria știa bine ce fel de om era Vasile Caras. Dar nici ea nu înțelegea cum dintr‑un hoț ordinar a ajuns ditamai maior și șef al Securității? De când s‑au văzut și‑a pierdut liniștea. Se ruga în gând să nu‑și amintească de ea. Trecuse ceva timp de la cina din restaurant și nimic nu dădu de bănuit că ar fi recunoscut‑o. A suferit mult după incidentul din liceu, unde fusese implicat Gabriel. S‑a liniștit după ce directorul și‑a anulat decizia inițială și fiul a început din nou să meargă la ore. Ivoria încerca să evite orice întâlnire, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cu el. Odată cu trecerea timpului, ea s‑a acomodat în spațiul bănățean, însă, din păcate, sentimentul că e străină nu o părăsea. Refugiată din Transnistria, pe jumătate rusoaică, avea puține șanse să fie simpatizată de localnici, care încă îi așteptau pe americani. Începând să predea în liceu limba rusă, situația se complicase; toată lumea o saluta și‑i zâmbea respectuos, iar pe la spate o bârfeau. Nimeni nu îndrăznea să intre cu ea în vorbă, cu excepția doamnei Afina, care era extrem de volubilă; colectivul îi spunea artista. Într‑adevăr, felul ei exagerat de a se comporta avea multe gesturi teatrale. Era prietenă cu toți, chiar și cu cei care n‑o agreau, băgându‑se cu de‑a sila în sufletul lor. Imediat s‑a apropiat de „rusoaică”, care părea să fie o femeie cumsecade. Ivoria se amuza copios de ieșirile ei spectaculoase. Mărturisirile la care era provocată le făcea discret. Iar răceala și cinismul celor din jur le trecea cu vederea. Asta într‑un fel îi ocrotea libertatea interioară. Însă risca să se înstrăineze nu doar de societate, ci și de sine.
Cel mai trist era că, de ceva timp, a început să se răcească față de Ilie, care continua s‑o iubească discret și cu sfiiciune. Uneori se rușina de dorințele lui mai aprinse și când se apropia de ea, stingea lumina. În zilele de post își înfrâna dorințele intime, dormind în paturi diferite. De o bucată de vreme, Ilie mergea dis‑de‑dimineață la serviciu în mină și se întorcea seara târziu; nu mai era așa vorbăreț ca înainte, când după o zi de muncă, revenind acasă, povestea cu lux de amănunte tot ce se întâmpla sub pământ. Muncind umăr la umăr cu prizonierii nemți, se întâmplau multe lucruri, uneori destul de complicate, și Ilie îi cerea sfaturi soției, pe care ea i le oferea cu plăcere. Însă de ceva vreme, Ilie se întorcea din mină tot mai târziu, mai obosit și mai tăcut. Cinau în tăcere, schimbând câteva vorbe despre copii sau despre problemele zilnice ale casei. Apoi Ivoria se retrăgea în dormitor, iar Ilie rămânea în sufragerie, îngenunchea în fața unei icoane vechi, moștenită de la bunică‑sa, fixată în colțul stâng al încăperii, aprindea candela și se ruga îndelung. Când ajungea în patul conjugal, de multe ori soția deja dormea. În general, Ilie își făcea rugăciunea duminica și de sărbători, dar de la o vreme a început să se roage zilnic, cam la aceeași oră și cu multă dăruire. „Oare, ce s‑o fi întâmplat?” se întreba Ivoria, dar nu îndrăznea să‑i vorbească, deși a observat că în ultimul timp era măcinat de multe gânduri. Uneori, după rugăciune o găsea în dormitor trează, o săruta pe frunte și pe ochi, apoi o cuprindea ca pe un copil. Într‑o seară i‑a fredonat niște cântece vechi, pe care le auzise de la mătușă‑sa, în copilărie. Iar în altă seară i‑a povestit un vis straniu…
– Sus, pe deal, spre ieșirea din oraș, în dreptul bisericii romano‑catolice, e o răscruce. Ceva mai încolo, la marginea drumului ce duce spre Ciclova Montană, după cum știi, e mormântul tatălui. De acolo se vede cetatea din Vârșeț. Se pare că în acea localitate s‑a consumat prima dragoste a lui. Mi‑a mărturisit mai târziu un unchi. Ceva mai jos se află un platou întins, unde până nu demult era o livadă de cireși, ce aparținea unui baron german, care odată cu venirea rușilor s‑a refugiat în Austria. Din faimoasa livadă, distrusă de „eliberatori”, ca prin minune, a supraviețuit un singur pom, dar și acela pe jumătate. Cealaltă jumătate a fost mistuită de foc. Era o primăvară luminoasă și cireșul înflorise ca niciodată. Avea niște flori mari și rotunde, formând o coroană mirifică, încât nici nu se observa că lipsea o parte. În jurul lui plutea o aură argintie, ce parcă îl făcea să se desprindă ușor de pământ. Și‑n timp ce cireșul strălucea pe deal, intram în Coroana, însoțit de un amic, să bem un deț de țuică. Nici nu am reușit să ne așezăm bine la masă și să degustăm băutura că în restaurant a intrat, val‑vârtej, Doru Borozan. Cred că îl știi; e măturător în partea de sus a orașului. El se apropie gâfâind de mine, se apleacă și‑n șoaptă îmi spune: „Ivoria… zboară deasupra cireșului, în grădina neamțului!” M‑am uitat perplex la el, neînțelegând despre ce e vorba… „Ce mai stai? Hai, să vezi!” a zis, aproape strigând, măturătorul. Am lăsat paharul cu țuică pe masă și sub privirea stupefiată a amicului am părăsit în grabă localul. Am urcat în fugă pe strada Valea Aurului… Când am ajuns sus, la capătul străzii, de unde se vedea destul de bine cireșul înflorit, de abia respiram. Doru a oftat indispus: „Am întârziat…” Îndreptându‑mi privirea spre cireș, te‑am zărit printre flori, în vârful copacului. Am ridicat mâna dreaptă, am fluturat‑o în vânt și am strigat: „Ivoria‑a‑a‑a! Ivoria‑a‑a‑a!” Strigătul a răsunat deasupra Hușniței, dar repede a dispărut. Am strigat din nou, mai tare și aproape disperat. Ecoul a răsunat mult mai lung. Vârful cireșului s‑a clătinat și am înțeles că m‑ai auzit. În grabă ai coborât din pom și te‑ai pornit spre oraș. M‑am trezit…
Ivoria a ascultat cu atenție mărturisirea soțului și a rămas mută de uimire. Deoarece visul reflecta exact realitatea pe care a trăit‑o cu două luni în urmă. Unica diferență era că evenimentul a avut loc toamna, și nu primăvara. Un lucru nesemnificativ. După acea bizară întâlnire, din cabinetul de română al lui Mișu Novac, pusă la cale de Afina, acesta i‑a propus Ivoriei un rendez‑vous. Au stabilit să se vadă peste o săptămână, undeva la marginea orașului, pentru a‑i arăta împrejurimile. În ziua stabilită s‑au întâlnit și au pornit să hălăduiască pe dealurile de deasupra orașului. După un timp au ajuns și la grădina neamțului. Chiar dacă aceasta dispăruse, lumea din inerție continua să numească locul pustiu la fel. Majoritatea locuitorilor din partea de sus a orașului cel puțin o singură dată trecuseră prin acea minunată grădină, pe care o adorau. Nu se împăcau cu gândul că a fost în mod criminal distrusă. Se încăpățânau în continuare s‑o vadă aievea. Mișu i‑a povestit, desigur, Ivoriei istoria grădinii dispărute, oprindu‑se lângă cireșul falnic, care prin minune a supraviețuit și a reușit să‑și regenereze destul de mult din coroana fracturată. Era o după‑amiază însorită de toamnă. O lumină aurie și caldă aluneca cu blândețe peste natura din jur, oferind clipelor ce vibrau în văzduh multă candoare. Frunzișul arămiu al cireșului înalt și încă viguros foșnea afectuos, îmbiind discret spre o îmbrățișare tandră cu infinitul. Ivoria parcă a simțit sufletul copacului. S‑a descălțat de pantofi și, ajutată de Mișu, a ajuns printre crengi. Grațioasă și zveltă, ca o veveriță urca, ușor, spre vârful pomului. Ajungând repede sus, s‑a cocoțat pe niște crenguțe fragile. Era un miracol cum acestea rezistau. Ei nici că‑i păsa! Absorbită de priveliștea magnifică ce i se deschidea în față, se simțea extrem de fericită. Pentru câteva clipe a avut senzația că e o pasăre și, întinzând mâinile… era gata să‑și ia zborul. Numai că în clipa următoare un strigăt prelung de bariton: „Ivoria‑a‑a‑a! Ivoria‑a‑a‑a!” a trezit‑o din reverie. S‑a sprijinit cu mâinile de o creangă și a aruncat o privire jos; pe banca instalată la marginea grădinii stătea Mișu și o admira. A coborât încet din pom, și‑a luat pantofii și s‑a îndreptat cu pas alert spre el. Din depărtare a întrebat:
– De ce m‑ai strigat?
– Draga mea, eu nu te‑am strigat…
– Atunci, cine?
– Nu știu… Ți s‑o fi părut…
Ivoria s‑a uitat lung prin hățișurile din preajmă, dar n‑a observat nimic suspect.
(Fragment din romanul IVORIA BELOVA. Patimile după Heidegger, în curs de apariție la Editura Junimea, Iași)
