Anul 2022 s-a dovedit a fi unul prolific pentru Radmila Popovici. Poeta publică două volume impresionante: n ceruri odată (Editura Junimea) și Fără escale, poeme în proză (Editura Epigraf). Se înțelege că această configurare literară este rezultatul mai multor ani de creație, în care eul liric meditează introspectiv asupra corelației eu–sine, eu–ceilalți. Se (re)zidește rostindu-și fricile, presimțirile, obsesiile, incertitudinile metafizice.
În volumul de poeme în proză Fără escale, recunoaștem încercarea eului de a-și dezlega misterul propriei naturi, exprimată artistic prin imagini poetice expresive. E un exercițiu anevoios de cunoaștere de sine, ce implică o serie de coborâri periculoase în subteranele ființei, întru recunoașterea „monștrilor” plăsmuiți din angoasele, frustrările, remușcările, fricile recurente ș.a. („Monstrul s-a instalat în ființa mea cu întreaga sa ființă. Îl hrăneam și-n vis, cu frici de tot felul…” (Monstru). Astfel, poeta operează cu materialul sensibilului, al trăirilor care, de cele mai multe ori, greu își găsesc expresia artistică ce să epuizeze întreaga încărcătură afectivă și simbolică. Fiecare cuvânt are în spate o întreagă experiență personală, o încărcătură energetică, care, prin rostire, trece în „venele” cititorului. Textul poetic se altoiește cu trăirea profundă a receptorului și trezește la sens umbra (în accepție jungiană) ce reprezintă o poartă strâmtă și dureroasă în procesul de individuație a personalității. Poemele în proză înregistrează dialogul intim al eului oripilat de violența realității cu liniștea și pacea abisală, coagulând, din șirul de versuri, un embrion al unui eu – cu o nouă viziune față de situația obsesivă, sufocantă, din care tocmai s-a renăscut, transformându-se. Drept urmare, creația Radmilei Popovici se remarcă printr-un limbaj poetic specific, prin care va încerca să înțeleagă mesajul și contextul unor imagini sau stări obsesive, rechemându-se, de fiecare dată, să le recunoască din imaginarul nocturn și dă valoare conținutului prin numirea exactă a stărilor de conștiință: „Cine ești, suflete? Vorbim despre tine atât de mult, te simțim, dar tu nu poți fi nici definit, nici măsurat, nici pipăit… Deși unii spun că poți fi încărcat, descărcat, luat. Și vândut. Ce soi de durere generezi? M-am întrebat și eu, ca mulți alții, nedorind, probabil, să sufăr…” (Durere).
Poemele în proză din volumul Fără escale își găsesc ordinea și liniștea, ca niște spirite îmblânzite, lăsându-se aranjate în „coborâri” ale literelor din alfabet. E un curaj care nu știrbește din seriozitatea și valoarea poemelor. Dacă alfabetul, scrie în DEX, este „totalitatea literelor, așezate într-o ordine convențională, reprezentând sunetele de bază ale unei limbi”, atunci cartea Radmilei poate fi înțeleasă drept o matrice ontologică a ființei ei ce îmbrățișează, ca o mamă, toate „fiarele sălbatice” ale conținutului psihic, pentru că sunt părți ale unui sine vulcanic activ, în fața cărora este datoare cu o iubire.
Ordonarea lor alfabetică reprezintă, așadar, un exercițiu de recunoaște, acceptare și iubire necondiționată a harului, care este atât de puternic uneori, încât poate fi incomod și incontrolabil. În acest sens, picturile lui Teodor Buzu preiau o parte din „violența” imaginilor poetice, ilustrând artistic frecvențele sufletului, plonjarea lui în profunzimea noastră comună și zborul prin rostirea artistică.
La geneza poeziei se află sacralitatea din care își alimentează eul poetic sevele, de aceea, cât de sincer, atât de exigent este în raport cu sine și cu vocea profunzimii care-i deschide calea spre sensibilitate. Iar sentimentul de recunoștință față de viață, familie, neam, pământ, Divinitate reprezintă grila riguroasă și dureroasă de evaluare a făpturii. Fără menajamente și fără a se uita mai întâi la bârna din ochiul altuia, se auto-chestionează: „Cine sunt eu? De ce sunt? Pentru cine sunt și, mai ales, pentru ce? Ce gândesc? Ce fac? Ce ofer? Ce las în urmă? Ce rost am? (…) Nu știu sigur dacă bucur. Dacă sunt necesară. Dacă eu cunosc ceva și dacă ceea ce cunosc merită să fie împărtășit. Dacă dăruiesc și dacă darul meu trebuie cuiva. Dacă acest dar ajută, sporește binele, frumusețea, adevărul, omenia” (Om). Sunt interogațiile care „retrezesc” conștiinței cele mai puternice afecte, amintiri, dorințe nerealizate, rosturi neîmplinite, regrete, stări de vinovății sedimentate cândva în inconștientul personal: „Noile cărări, proprii, trebuie să se confrunte cu dudăul și mlaștinile, cu hățișurile și jivinele care nu se așteaptă ca cineva să le stârnească, să le încalce pacea” (Drumuri). Privirea introspectivă, cercetătoare declanșează o serie de impulsuri arhetipale în itinerarul de cunoaștere a valorii de sine și confruntări periculoase cu fantasmele inconștientului nemilos.
Scrisul, ca artă creatoare, „țâșnește” din adâncuri să „povestească”, precum un mit, principiul recuperării plinătății spirituale de la origini, în care Mama și Tata reprezintă o unitate vie, pulsativă în corpul poetic al Radmilei Popovici. Mama și Tata sunt ziditorii templului în care eul liric se debarasează de „straiele” lumești și se contopește cu sacralitatea primordială, intră în apele neîncepute. Sunt simbolurile numinoase ale Binelui ce se opun Răului manifestat în toate formele lui. Frica față de Thanatos e o prezență iminentă din centrul Dragostei, astfel, aceste două forțe coexistă organic în asimilarea și integrarea conținuturilor retrezite prin actul creator („Trăiesc din prima zi a conștiinței mele cu conștiința morții. Poate că e bine, deși nu e bine pentru copilul din mine, împovărat de frici și suferințe încă de la patru-cinci ani. Dar e bine pentru omul care a prins firul, înțelegând că nu e timp de pierdut. Nu e timp – al cunoașterii, al creației, al iubirii, al dăruirii, al iertării, al tuturor celorlalte – de pierdut. Murim în fiecare zi și orice zi amânată e o zi (deja) moartă” (Numărate). În acest sens, visele pătrund mai adânc în personalitatea umană, înfruntând, cele dintâi, spaimele ancestrale venite de dincolo de viață, transformând teroarea în speranță. Aici, în intimitate, eul se îmbrățișează, se ascultă, se înțelege și se descifrează. Astfel, inițierea în misterele propriei naturi nu este deloc ușoară, agreabilă, e ca o intrare într-o peșteră întunecată a dragonului ce păzește comoara mult râvnită. Coborârea în tenebrele conștiinței declanșează groaza, o reacție firească de protecție în fața necunoscutului, starea ilustrată atât de sugestiv în versurile ce urmează: „Marea a încremenit. Până și stâncile par mai vii. Cerul își revine cu greu după o noapte narcotizată. Aerul îmbătrânit se împotrivește plămânilor. Nisipul se crede aur. Aurul e doar nisip. Clipa se izbește ca o pasăre nebună de veșnicie. Cade-n gol. O prind. O sugrum. Mă sugrumă. Numai vântul, ca un june plin de hormoni, se umflă în pene. Visez că visez” (Vis).
În același timp, acest registru poetic reprezintă și un filtru de revigorare și purificare a ființei „obosite” de teroarea realității – violență, agresiune psihologică, morală, intimidare, indiferență, falsitate, ipocrizie, RĂZBOI (ce „Se hrănește cu ură. Și crește, dacă o are pe săturate, numai că, iată, nu se satură. Și se face mare, uriașă, până crapă. De vreme ce urăsc, o hrănesc chiar din palmele mele, aparent curate” (Război)). Poezia se manifestă ca o crisalidă de răgaz metafizic, o reunificare cu propriile reverii reconfortante și o
întâlnire față în față cu Dragostea – starea de înțelegere spontană a „nepătrunsului ascuns” (Lucian Blaga): „În cele mai dificile clipe, de nedepășit de către om, am simțit (acesta e verbul!) că nu sunt singură. Anume în acele impasuri dispăreau dintr-odată toate întrebările sau, pur și simplu, nu mai aveau nevoie de răspunsuri. Nici eu. Sunt crâmpeie de viață în care timpul dispare, lumea dispare, răul și binele dispar și rămâne doar el. Infinitul. Cu tine-n inimă. Cu tine în întregime” (Infinit).
În mod firesc, acestui ochi sensibil și pătrunzător nu-i scapă din vedere nici alte detalii dureroase ale societății, cum ar fi situația îngrijorătoare a satului, pe care autoarea îl pictează în culori bacoviene, exprimând, astfel, profunda și regretabila lui „stingere”: „Sate gârbovite trăgând din pipă frunze moarte. Nori de praf stârniți de tusea astmatică a câtorva rable de fier. O liniște mângâietoare de cimitir natal. Numai tălăngile își scutură veșnicia peste burțile înfometate ale dealurilor” (Fum). Cu toate acestea, veșnicia din sufletul eului liric își va legăna satul natal și-l va ține viu cu sensibilitatea sa revigorantă: „Deodată, vei observa că pădurea e mai mică și mai rară, că biserica s-a mai topit, că drumurile s-au adâncit, că s-au chircit casele, dealurile, că râpa s-a înghițit pe sine. Că, dacă faci un efort mai mare, satul ți se poate ghemui în palmă. Îl vei pune, așa, în sân și, oriunde ai fugi de acum încolo, nu te vei pierde” (Fugă). Tot aici, satul simbolizează Centrul Lumii, „acolo unde devin posibile ruperea nivelurilor și comunicarea între cele trei zone cosmice”, explică Eliade, o ieșire miraculoasă din timpul și spațiul profan.
Creația Radmilei Popovici se deosebește de poezia scrisă la zi. Ea rămâne fidelă vocii sale profunde și o urmărește orfic, pentru a ieși din spațiul geometric al realității și a contacta cu lumea sa sensibilă din abisalitate. Fapt ce-i conferă unicitate și strălucire în literatura română din Basarabia.
