(Partea I)
1.
În cinci ani de închisoare, în nicio zonă a Dubravlagului nu am întâlnit compatrioți moldoveni. Aceasta confirma părerea unanim acceptată că moldovenii sunt un popor pașnic, cuminte, neexploziv, care nu a făcut disidență nici pe timpul țarului, nici pe timpul lui Stalin, nici pe timpul lui Hrușciov. De aceea în lagărele pentru deținuți politici nici nu puteai vedea antisovietici convinși din Moldova. E adevărat că se mai întâlneau deținuți din garda veche, băgați la închisoare pentru opunere de rezistență colectivizării, unii – chiar de rezistență armată sau pentru colaborare cu ocupanții (trădare de Patrie). Dar ideinici, care să‑și apere vehement pozițiile precum noi, studenții contingentului hrușciovist, porecliți „flecari”, nu erau. Compatrioți antisovietici au apărut în Dubravlag doar peste vreo zece ani, dar și aceia erau de speță româno‑unionistă (cel mai cunoscut este grupul lui Gheorghe Ghimpu, alcătuit din cinci persoane). E curios că ei au fost turnați kaghebiștilor de însuși Ceaușescu, către care aceștia au adresat o scrisoare secretă în privința reunirii Basarabiei cu România. Dictatorul a bănuit că este vorba de o provocare vicleană a Moscovei la adresa lui…
Drept excepție putea fi considerat Rodion Solodkii din Bucovina ucraineană, mai exact – din Cernăuți. Or, istoricește, noi îi percepem pe bucovinenii de acolo ca pe niște compatrioți, fiindcă pe timpuri Bucovina făcea parte din cnezatul moldovenesc medieval…
Așadar, l‑am considerat pe Rodion compatriot și el nu s‑a opus, poate de atâta că era un deținut singuratic, taciturn, aș zice chiar autoizolat. De altfel, înstrăinarea sa se datora și ținutei aristocratice: era înalt, chipeș, avea o față nobilă, încununată de un nas mare autoritar, și mers arcuit. Chiar și haina de deținut îl prindea ca un palton la modă. Ar mai fi de menționat privirea sa liniștită, inteligentă și mișcările‑i cumpătate. El povestea că bunicul său pe linie maternă a fost șleahtic de origine nemțească și că i‑a moștenit exteriorul 99 de procente.
Astfel, mama, pe care el o diviniza și care după război s‑a stabilit în Austria, era nemțoaică, iar tatăl – ucrainean din cazaci, al cărui nume nu lăsa loc pentru dubii – Solodkii. Pe timpul românilor, el a reușit să obțină studii inginerești, să se dea pe lângă elita româno‑germană locală și să devină coproprietar al unei uzine austriece profitabile de mașini agricole. Dar pe 28 iunie 1940, când Cernăuțiul, împreună cu Basarabia, s‑a pomenit în URSS, totul s‑a făcut praf: uzina a fost expropriată și familia abia a reușit să fugă peste Prut, pomenindu‑se într‑o sărăcie lucie. În curând tatăl a murit de scârbă, iar mama cu fiica sa minoră au plecat în Austria, proaspăt alipită la Germania. Acolo trăiau rudele ei. Iar Rodion, fiind supus militar, a rămas în patrie, cu atât mai mult cu cât era absolvent al școlii militare, pe cale să devină locotenent al armatei române. El nu a căutat posibilități de a dezerta, cu toate că putea să plece cu mama în Austria. Îl reținea probabil sentimentul nerisipit încă al patriotismului inoculat în liceu și în școala de ofițeri. El sincer se considera român și păstra această convingere chiar și în gulag, unde a nimerit pentru a doua oară, după primul termen de zece ani, din care a executat doar opt în lagărele sibiriene.
Termenul al doilea rezulta logic din primul, fiindcă, după eliberare, Radu‑Rodion, neputând suferi organic modul sovietic de viață, visa să ajungă în România. El încă nu conștientiza că România postbelică a devenit o citadelă a socialismului stalinist, unde puteai fi băgat la închisoare nu numai pentru opinii, ci chiar și pentru o privire suspectă spre partid și conducător. Desigur, după suprasolicitări nervoase și încercări eșuate de a părăsi țara, omul nu se putea abține de la înjurături la adresa puterii, astfel adunându‑și puncte pentru un nou arest pentru agitație și propagandă antisovietică. Dar și pentru producerea literaturii antisovietice, căci astfel erau categorisite adresările supărate ale lui în diferite instanțe, în scrisorile adresate redacțiilor ziarelor și chiar scrisorile către prieteni și rude, în care își descărca sufletul. Kaghebiștii fără de menajamente le deschideau și le atașau la dosar în calitate de dovezi. Apropo, printre noi erau destui deținuți care, asemeni lui Rodion, au fost băgați repetat la închisoare prin aceleași metode provocatoare.
2.
Personalitatea lui Rodion mă intriga ca o dovadă a faptului că conștiința națională a omului se formează prin educație, studii, mediu social și că în acest proces este infim rolul sângelui, al genelor etnice, adică apartenența biologică la un popor sau altul.
Neavând nicio picătură de sânge românesc, Radu‑Rodion a devenit un adevărat patriot român, cu jertfire de sine își apăra țara, făcând parte din elita cultural‑spirituală a unui popor străin. După începutul războiului, fiind proaspăt absolvent al liceului din Cernăuți, el a pus la cale un lucru cu mare bătaie de cap și a obținut schimbarea prenumelui și a numelui ucrainești Rodion și Solodkii în româneștile Radu și Dulcescu. Cu acest nume a și absolvit școala de ofițeri, în 1944, cu o săptămână înainte de întoarcerea de către România a armelor împotriva Germaniei hitleriste. Se vede că s‑a grăbit – dacă rămânea civil, nu ar fi nimerit sub ochiul veghetor al Securității sovietice și nu s‑ar fi pomenit în GULAG (rus.: Gosudarstvennoe Upravlenie Lagherei – am făcut cunoștință, mi s‑a prezentat militărește: „Locotenent Radu Dulcescu”.
Obținând încrederea reciprocă, dar fiind crescuți și educați absolut diferit, ore în șir abordam în contradictoriu multe probleme în căutarea unor puncte de tangență intelectuală și contact spiritual. Pentru aceasta era insuficientă platforma comună de condamnare a puterii sovietice, cu atât mai mult cu cât și aici se ciocneau cap în cap unele opinii opuse. De exemplu, cu privire la rezultatele Celui de‑Al Doilea Război Mondial. Ne salvau însă comuniunea credinței ortodoxe și experiența bisericească din copilărie. Pe mine întotdeauna mă interesau destinele și caracterele oamenilor, experiența de viață și cunoștințele lor, preluând câte ceva de la fiecare. Doar fiecare om este o carte vie, pe care e interesant și folositor s‑o citești. Mai ales pentru un jurnalist. Or, eu mereu mă consideram un viitor jurnalist…
Răsfoind cartea destinului lui Radu‑Rodion, am aflat multe despre mișcarea boy‑scouților din România antebelică, despre viața familiei regale, cu care el a contactat datorită pasiunii sale pentru parașutism și interesului pentru aviație, de care era „Direcția de Stat a Lagărelor”). Atunci când captivat și tânărul rege al României, Mihai I. Ambii fiind născuți în anul 1921, erau bine cunoscuți. Odată, Radu i‑a făcut o vizită în palatul regal Cotroceni. Mihai chiar intenționa să‑l ia în serviciu în calitate de ofițer pentru misiuni speciale, dar a intervenit Siguranța (serviciul românesc de Securitate), care i‑a barat calea spre palatal regal. Se vede că Solodkii‑Dulcescu nu figura în listele ei de patrioți.
Rodion nu era și nu se considera nici erou, nici persoană gata să se jertfească pentru scopuri înalte. El pur și simplu era educat în spirit creștin și ținea la cinstea de ofițer adevărat, adică deținea calități care în toate timpurile nu le permit oamenilor onești să trăiască liniștit, liber și îndestulat. Din păcate, așa e lumea: din copilărie suntem învățați să fim cinstiți și drepți, viața însă ne pedepsește pentru aceasta, iar societatea îi numește pe acești oameni proști.
În acest sens, Radu Dulcescu, probabil, era un prost. Imediat după aceasta, România, deși a păstrat monarhia, sub presiunea structurilor sovietice de ocupație și cu mâinile partidului comunist ieșit din ilegalitate, treptat a început să treacă pe făgaș socialist. În primul rând, se suprimau manifestările democrației burgheze. În același timp, reprezentanții serviciilor speciale sovietice acționau prin țară ca la ei acasă. De după culise ei dictau puterii oficiale locale ce și cum să facă, desigur păstrând aparența suveranității românești și a respectului față de orânduirea de stat monarhică. Firește, și din Siguranța învechită se eliminau cadrele vechi, de pe timpul mareșalului Antonescu. Ea se înnoia din contul elementelor sociale „sănătoase”: foști comuniști‑ilegaliști și prizonieri care au luptat în două divizii naționale românești în componența Armatei Sovietice. Însă colaboratorii cei mai experimentați și mai loiali au fost păstrați în calitate de îndrumători și experți. În fiecare diviziune era câte un comisar sovietic care dădea tonul și impunea stilul de lucru al departamentului secret.
Locotenentul Dulcescu, care mai purta încă uniforma ofițerească, deși era demobilizat și aștepta ordinul respectiv, era deja în căutarea unui loc de muncă și s‑a mirat mult când deodată a fost invitat în căsuța șireată a Siguranței din capitală. Și nu oficial, prin scrisoare sau telefonic, ci în secret, la restaurantul „Lido”, unde a mers cu o domnișoară cunoscută pentru a‑l asculta pe vestitul pe atunci în București cântăreț, emigrant rus, Piotr Leșcenko. Despre el i‑a vorbit des și cu admirație însoțitoarea sa, Varea, fiică de emigranți ruși, vechi prieteni ai cântărețului. De obicei, el evolua în duet cu tinerica sa soție din Odessa, cântăreața Vera Belousova.
În seara aceea, Leșcenko a cântat mai mult rusește, fiind aplaudat frenetic de ofițerii sovietici, care ocupau nu mai puțin de jumătate din sala restaurantului și îi cunoșteau repertoriul. Radu‑Rodion nu știa rusește, din care cauză însoțitoarea lui îi reda conținutul romanțelor interpretate – Ochii negri, Ultimul meu tangou, Nu pleca, Lângă samovar și alte șlagăre.
Publicul era cel mai tare entuziasmat de piesa nouă din repertoriul artistului – extraordinara Noapte întunecată, interpretată de Mark Bernes în filmul Doi soldați, care cucerise deja estrada sovietică. Melodia însă nu avea nevoie de traducere – ea l‑a vrăjit pe Dulcescu‑Solodkii pentru toată viața și, din seara aceea, o fredona în clipele deosebite de elan sufletesc. Mai târziu, deja în lagăr, după ce a însușit destul de bine rusa, chiar și‑a tradus pentru sine textul în limba română. Luându‑ne rămas‑bun, la eliberarea mea, am îngânat în duet acest cântec: el – românește, eu – rusește.
3.
Surpriza despre care am amintit mai înainte s‑a produs după concert, când Rodion achita pentru gustarea modestă pe care și‑a putut‑o permite, fiind trei luni fără leafă. Împreună cu nota de plată, chelnerul i‑a întins un bilețel scurt, scris nu se știe de ce nemțește, și i‑a șoptit la ureche tot nemțește: „Sunteți rugat să nu citiți aici bilețelul și să nu‑l arătați nimănui”. El l‑a băgat repede în buzunar împreună cu nota și cu restul primit, astfel încât domnișoara nu a reușit să observe nimic. Și deodată a început să se pregătească de plecare, cu toate că anterior îi făgăduise să meargă împreună după culise pentru a face cunoștință cu Leșcenko. Era foarte intrigat și neliniștit, voia să clarifice imediat situația cu bilețelul enigmatic.
L‑a citit de îndată ce a intrat în camera sa și a închis ușa cu toate cele trei lacăte. Textul era scris în germană, cu litere de tipar: „Stimate domnule Solodkii‑Dulcescu, vă rugăm să telefonați pe numărul cutare și să găsiți timp pentru a ne întâlni mâine, în a doua jumătate a zilei, în interesele dumneavoastră și ale regelui României. Refuzul contactului va fi calificat drept trădare de patrie. Binevoitorul Iohan Șvarț”.
Aparent, bilețelul părea să fie o păcăleală prietenească, dar prezența în el a numelui său vechi și faptul că i s‑a adresat în germană, a doua sa limbă natală, vădeau că de el s‑au interesat serviciile speciale, care îi știau toate dedesubturile. Într‑adevăr, dimineața i‑a răspuns la telefon căpitanul Securității de stat, Ion Negrescu (tot el, Iohan Șvarț), care a sosit cu o mașină și l‑a dus într‑o vilă de la marginea orașului. Acolo i‑au întâlnit doi bărbați – un colonel al Siguranței și un subcolonel sovietic din SMERȘ (rus.: smert’ șpionam – „moarte spionilor”; serviciu de contraspionaj din timpul Celui de‑Al Doilea Război Mondial), care vorbea românește cu accent, dar destul de cursiv. Căpitanul Negrescu i‑a oferit cafea neagră naturală – o delicatesă rar întâlnită chiar și în restaurantele bucureștene. Desigur, cu coniac, tartine cu icre roșii, ciocolată elvețiană, țigări americane. Și a dispărut după ușă.
A început și susținea discuția securistul român, iar ofițerul sovietic intervenea cu replici, observații și cu întrebări insinuante. Prima întrebare a fost de ce și‑a schimbat numele din ucrainean în românesc. În opinia lui Rodion, scopul discuției se reducea la recrutarea sa în calitate de agent dublu, iar, conform versiunii interlocutorilor săi, era vorba de propunerea Siguranței de a ocupa postul vacant de ofițer pentru misiuni speciale, de fapt însă – de aghiotant al Majestății Sale Mihai I. Cu misiunea secretă de a raporta zilnic despre fiecare pas al monarhului, despre întrevederile sale oficiale și, în special, despre cele neoficiale – cu cine, unde, când și despre ce a vorbit. Colonelul român a și amintit că un an în urmă însuși regele voia să‑l ia pe Radu în serviciu și că el a fost de acord, dar nu a reușit din cauza atitudinii dușmănoase a conducerii de atunci a Siguranței. Iar acum – poftim, chiar noi te rugăm s‑o faci. „Cred că Majestatea Sa se va bucura de așa o candidatură, fiindcă vă cunoaște personal și are încredere în dumneavoastră”, a zâmbit colonelul, mulțumit de sine. Iar Radu Dulcescu și‑a zis în sinea sa: „Iată deci care‑i povestea! Am devenit nadă pentru rege…”
Presupunerea aceasta l‑a dat jos. Ce‑i de făcut? Să refuze sau să accepte propunerea? Interlocutorii i‑au dat de înțeles că nu are timp pentru a decide și că, în caz de refuz, poate avea urmări grave. „Domnilor, permiteți‑mi să mă gândesc măcar câteva minute, de ce mă grăbiți așa?!” i‑a rugat Radu, de emoție dând peste cap unul după altul două păhăruțe de coniac. Și deodată l‑a străfulgerat o decizie clară și sigură, care l‑a liniștit și l‑a înveselit. „Sunt de acord!” a exclamat el bucuros, îndreptându‑și, fără a înțelege de ce, privirea spre subcolonelul rus. Acela i‑a umplut pe loc al treilea păhăruț, sieși – al doilea și securistului român – doar primul, le‑a întins tartine cu icre și a zis rusește: „Bravo, locotenente, e o decizie deșteaptă!” „Domnule colonel, poate e cazul să‑l numim deja locotenent superior?” a întrebat el, fiind bine dispus. „Desigur, probabil, chiar căpitan! a reacționat colonelul. Nu se cuvine ca regele să aibă un aghiotant în grad mai mic decât cel de căpitan…”
După aceasta, el s‑a ridicat, a scos din safeu un portofel nu prea mare din piele, i l‑a întins lui Radu și a spus cu solemnitate în glas: „Domnule căpitan, până una‑alta, luați un onorariu ca avans! Vă rog să‑l primiți, refuzul nu se acceptă! Știu că sunteți scrupulos, dar considerați că e o compensație pentru faptul că nu ați primit leafa pentru trei luni”. Radu nu s‑a împotrivit. Luând poziția de drepți, a exclamat: „Să trăiți, domnule colonel!” S‑a gândit: banii aceștia au venit la țanc, va putea să întoarcă toate datoriile. Și chiar va putea să‑și invite prietena la restaurant, s‑o servească cu o cină bună și, în sfârșit, va face cunoștință cu vestitul cântăreț rus.
(Traducere din rusă de Leo Bordeianu)
