bărbatul se așază la masă
cu pumnul greu împlinit de pustietate
lovește cum ar azvârli nadă în lacul gol
o sută de rachiu
ca de obicei
pastila trece de gât
ajunge în stomac
acolo se respinge
precum mingea de asfalt
și zboară până în creier
bărbatul clipește
făcliile lucesc în ochi tăios
ca furcile țăranilor la răscoală
încă o sută
mașina timpului se alimentează
încă o sută
scaunul electric se alimentează
încă o sută
se face liniște
încă o sută
am zis
dar sticla goală pare să se ascundă și ea
copilul îl trage de mânecă și spune
tata
mama nu mai e
mi‐e foame
