Când ți‑am zis că ar trebui să plecăm din oraș, ai strâmbat din nas.
Nici măcar nu m‑ai ascultat până la capăt. Furios, vedeam cum fierbeai de furie și cum ți‑ai ieșit afară din papuci, strigându‑mi să‑mi închid fleanca și să nu mai debitez atâtea prostii.
Te‑am apucat de mână și te‑am tras după mine spre fereastră. Obrajii îți ardeau. Nu voiai, dar totuși m‑ai urmat.
Ți‑am arătat șirul nesfârșit de oameni cu valize în mâini și cu copii alături. Toți plecau. Îi vezi, ți‑am strigat, știi ce fac oamenii ăștia? Pleacă! Unii chiar fug. Și ți‑am arătat în direcția câtorva oameni care fugeau cu genți în mâini sau cu rucsacuri în spate. Noi de ce mai rămânem? De ce să nu plecăm și noi? De ce nu vrei să plecăm și noi? îți strigam și tu mi‑ai astupat gura cu palma, strigându‑mi înciudat să tac, și eu ți‑am îndepărtat mâna, dar nu am mai scos nicio vorbă, și nu pentru că m‑aș fi speriat de tine, ci pentru că afară începuseră brusc să mugească sirenele, măturând curtea de fugari.
Știai și tu prea bine ce urmează după ce răsună alarmele?
Cad bombele.
Sau rachetele.
Sau obuzele.
Sau vin dronele.
Important e ca, până atunci, să reușim să ieșim din casă și să coborâm în adăpostul de sub blocul nostru.
M‑ai luat de mână și m‑ai împins spre ușă. Fugeam unul după altul. Pe băiatul nostru îl cărai în brațe. El nu putea să meargă și umbla prin casă sau prin oraș doar într‑un scaun cu rotile. Nu am mai luat cu noi și scaunul cu rotile. Șchiopătai. Vedeam prea bine asta, dar nu te‑ai oprit nici măcar pentru o secundă. L‑ai ținut în brațe pe toată durata bombardamentului. În adăpostul acela se refugiaseră și câțiva oameni cu valize. După ce s‑ar fi terminat bombardamentul, ei ar fi fugit la gară.
După ce a explodat și ultima bombă, am urcat înapoi în casa noastră, cu limbile înghețate în gură. Dar ne‑am revenit în bucătăria noastră, când tu ți‑ai aprins o țigară. Viorel se plimba prin casă, în scaunul său cu rotile, cu căștile în urechi. Asculta muzică. În momentele alea te uram, mă gândeam că a mai rămâne în acest oraș bombardat zi de zi sau noapte de noapte sau, deseori, ziua și noaptea, însemna să ne semnăm singuri sentința de condamnare la moarte. Îmi era clar că trebuia să plecăm, dar tu nu voiai.
Pe atunci nu înțelegeam de ce, iar tu nu voiai să‑mi spui. Am înțeles un pic mai târziu, într‑o zi când a răbufnit o nouă alarmă și tu nu ai putut să mai ieși din casă, iar eu nu l‑am putut căra cu mine pe băiatul nostru, pentru că era prea greu și am fugit singură în adăpost.
Până să înțeleg însă de ce te împotriveai să plecăm, te pisam zilnic. Într‑o zi, ți‑am smuls țigara din gură și am aruncat‑o pe fereastră. De dimineață, vecinii noștri tropăiau prin casa lor încoace și încolo.
Ascultă, ți‑am zis, știi ce fac acum vecinii de deasupra noastră?
Tu tăceai.
Știi sau nu?
Răspunde‑mi! Nu tăcea ca un mormoloc.
Știi de unde vine târșâitul ăsta din tavan?
Râcâitul ăsta nesuferit. Ei pleacă.
Ei își târâie gențile prin casă, spre lift.
Asta fac ei acum, ți‑am zis.
Pleacă.
Auzi, ei pleacă.
Auzi cum huruie liftul?
Ei au plecat deja și n‑o să‑i mai vedem niciodată.
Plânsetul băiatului lor – al lui Marc – după trotineta rămasă acasă să nu spui că nu te‑a tulburat și pe tine. Pe mine m‑a tulburat și m‑au revoltat strigătele de mânie ale tatălui lui, ale domnului Narcis.
Pe tine nu?
Cică el nu‑și putea închipui cum băiatul lui se putea gândi în clipe ca acelea la o trotinetă. Și de ce nu s‑ar fi gândit?
Și de ce să nu‑și ia cu el și trotineta, cu atât mai mult cu cât ai lui o cumpăraseră doar cu câteva zile înainte de‑a ajunge războiul și în orașul nostru și el nu reușise să iasă cu ea în oraș. Ceea ce nu înțelegea tatăl lui și probabil nu pricepi nici tu e că trotineta aia era foarte importantă pentru el. Mai importantă decât orice pe lumea asta.
Și eu aș fi plâns dacă nu m‑ar fi lăsat să mi‑o iau, indiferent de ce s‑ar fi întâmplat în acele clipe afară.
Cu trotineta aia Marc a mers doar prin casă când domnul Narcis ieșea în oraș să le cumpere de mâncare. Drăcia dracului, ce rău îmi pare pentru băiatul lui. Ție nu‑ți pare rău? Vouă nu vă pare rău?
Pe de altă parte, mă bucur că au plecat.
Tu atunci m‑ai tras de mână la fereastră și eu am văzut cum o dronă pe care nu o anunțase nicio alarmă aeriană s‑a izbit în mașina în care ei au urcat și a explodat. În ziua aia nu am mai scos niciun cuvânt. Inima mi s‑a făcut gheață în piept. Oare și cu noi s‑ar fi putut întâmpla la fel dacă am fi încercat să plecăm?
Dar nu am renunțat la ideea mea. Iar după ce am auzit că o bombă a căzut peste casa mătușii mele Eugenia, am început să te presez și mai tare, până am aflat de ce nu vrei să pleci. Pentru că pur și simplu nu mai erai în stare să mergi. O distanță ca aia dintre dormitor și bucătărie pentru tine era prea mare. Gâfâiai până ajungeai în bucătărie, iar când ajungeai totuși, te trânteai epuizat pe un scaun, lipindu‑ți spatele și ceafa de perete. Te opreai ca să‑ți tragi sufletul în ușa dormitorului sau în diferite colțuri ale vestibulului. Oboseai foarte repede, de la un minim efort, și îți reveneai foarte greu și niciunul dintre noi nu putea să înțeleagă de la ce ți se trăgea asta. Bănuiam că de la diabet. În perioada aia ți se terminaseră injecțiile de insulină și tu presupuneai că de aici ți se trag toate, dar farmaciile erau închise.
În fiecare zi, în intervalurile dintre bombardamente, ieșeam în oraș să caut farmacii. Important era să te salvez pe tine.
Prietena mea Elvira m‑a sunat într‑o zi și mi‑a spus că ar fi deschisă o farmacie vizavi de biserica de pe strada Teilor. Am mers acolo și, într‑adevăr, era deschisă și ți‑am putut cumpăra insulină și așa te‑ai putut și tu ridica din pat. Visul meu era să te faci bine ca să putem pleca de aici într‑o altă țară, unde nu explodează bombe și rachete și unde nu turbă zilnic alarmele aeriene. Tu erai însă prea slăbit pentru a putea face față unor drumuri mai lungi. Și apoi, cum o să ne descurcăm cu fiul nostru, care nu poate să meargă deloc?
Într‑o joi, am ieșit iar în oraș ca să caut insulină – acum se mai găsea doar la negru și se vindea la niște prețuri orbitoare. Prietena mea Elvira știa un contrabandist cu insulină. Ne‑am întâlnit în Piața Libertății și pe drum ea mi‑a povestit despre alte prietene sau colege de‑ale noastre care au fost răpuse de bombe, și numărul lor era uriaș. Concluzia ei era că trebuie să fugim din oraș dacă vrem să ne salvăm pielea. Cât mai repede. Urgent. Chiar azi.
Și ce ai să faci cu ai tăi?
Ea îl avea doar pe tata.
O să‑l împușc, asta o să fac. El e dement. Uită gazul sau apa deschisă și eu îl țin toată ziua încătușat ca să nu‑mi arunce casa în aer sau să mă omoare pe mine. Cu mine nu‑l pot lua, mă tem să nu mă atace pe drum, fiindcă e foarte violent, dar nici să‑l las singur nu pot. O să‑l împușc, mi‑a spus ea. O să‑l împușc, ce să fac altceva. O să‑l împușc ca să‑mi pot salva mie viața.
Soțul meu are pistol, dar eu nu l‑aș putea împușca niciodată.
Atunci părăsește‑l, mi‑a spus ea.
Și cu băiatul ce să fac?
Părăsește‑l și pe el.
Părăsește‑i pe amândoi, mi‑a strigat ea, gândește‑te la tine. Ei, oricum, mai devreme sau mai târziu, se vor prăpădi. Se vor prăpădi, chiar și cu tine alături. Înțelegi sau nu? mi‑a strigat ea când dădeam colțul și ieșeam pe strada care duce spre gară.
Mergem? m‑a întrebat ea. Și eu am întrebat‑o: înseamnă că ți‑ai împușcat tatăl? Dar ea s‑a făcut că plouă.
Mergi sau nu?
Nu i‑am răspuns nimic, dar totuși ne apropiam de gară. Ezitam: să plec sau să nu plec. Până la urmă, m‑am decis să plec, iar la ei încercam să nu mă gândesc. Așa sau altfel, oricum s‑ar fi prăpădit. Când am ajuns în fața unui tren, în care oamenii se îmbrânceau ca să urce, Elvira mi‑a pus în mână un bilet, ea având două. Pe al doilea îl cumpărase pentru mine. Era sigură că o să mă convingă.
Ne îmbulzeam și noi să urcăm în tren prin mulțimea compactă de oameni. Parcă ar fi fost un zid. Pe peron, am văzut un băiat în cărucior, împins de un bărbat în cârje și mi‑am adus aminte de fiul și de soțul meu și am refuzat să mai plec, iar Elvira a vândut biletul meu altei femei. Oamenii s‑au bătut pentru biletul ăla și a câștigat femeia aia voinică. Trenul s‑a urnit din gară, lăsând un peron plin ochi de oameni, în așteptarea altui tren.
Eu m‑am întors în oraș ca să caut o farmacie deschisă. Toată ziua am bătut orașul până am dat de una care lucra. Am cumpărat insulină și m‑am întors la tine. Despre toate astea nu‑ți voi spune nimic, niciodată.
Femeia se apropie de ușă cu o valiză verde în mână și cu un băiețaș speriat alături de ea.
— Cât să te mai așteptăm, nu vii odată? strigă femeia, în timp ce împingea în jos clanța prăfuită.
Bărbatul împinse ușa dormitorului și ieși în coridor, cu un pistol în mână, îndreptat asupra femeii. Ea îl auzi, dar nu‑l văzu. Trăgea clanța spre ea.
— Închide ușa, răcni bărbatul și femeii îi alunecă mâna de pe clanță. Își întoarse contrariată ochii spre el și țipă din toți bojocii, astupând răpăitul gloanțelor de afară. Țipă și băiatul, astupând strigătul ei. Strigau unul mai tare decât altul. Un pici plângea în apartamentul de deasupra lor. O bombă detonă în curte. Atât de tare, că plesni geamul de la dormitor. Prin ușa rămasă deschisă femeia văzu cum ploua cu cioburi pe podea. Privea înmărmurită când la așchiile de sticlă și de lemn zburând prin cameră și coridor, când la bărbatul dezlănțuit.
— Marș în casă. N‑o să plecați nicăieri.
— Tu ai un pistol?
— Tu nu vezi ce se face afară, acum ți‑ai găsit să pleci?
— Tu ai un pistol?
— Și nu mai boci atâta, înapoi în casă, îi ordonă bărbatul și îi smulse valiza din mână și o cără sub pat.
— Dar nu asta a fost înțelegerea noastră.
— Da, am un pistol, și ce‑i cu asta?
— Dar nu am vorbit noi aseară să plecăm azi dimineață?
Piciul de deasupra nu se mai oprea din plâns. Un roi de gloanțe găuri tavanul din coridor și le sparse lustra. Bărbatul îi apucă de mâini și‑i trase după el în baie. Femeia și piciul abia de‑și mișcau picioarele.
— Urcați în cadă și așezați‑vă în fund. Femeia și piciul plângeau.
— Aseară încă nu împușcau. Trebuia aseară să plecăm, dar azi e prea târziu. De ce nu am plecat aseară?
— Aseară nu aveam cu cine să plecăm, ai uitat? Omul zicea că va veni în dimineața asta cu mașina, poate a și venit.
— Ești nebună? Pe canonada asta? Cine și‑ar risca viața?
— Și ce‑o să fie cu noi acum?
— Nu știu, o să vedem. Bărbatul deschise ușa.
— Voi rămâneți aici. Eu mă întorc imediat. Să nu ieșiți cumva din baie, bine?
Bărbatul închise ușa după el și le aprin‑ se lumina. Piciul sări la pieptul mamei sale și o încolăci cu brațele. Ambii gâfâiau de parcă ar fi urcat în fugă scările.
Bărbatul se furișă pe palier, iar de acolo, pe scările care urcau. Toate ferestrele de pe palier erau sparte. Intră în apartamentul de deasupra, de unde răzbătea plânsetul ăla isteric de copil. Bărbatul văzu un pici așezat în genunchi lângă mama sa, ucisă de gloanțe. Femeia zăcea moartă pe podea, iar băiețașul o trăgea de mână, implorând‑o să nu‑l lase singur.
Bărbatul îl înșfăcă de mijloc și ieși din apartament, prin ușa doborâtă cine știe de cine. Piciul i se zbătea în brațe strigând că vrea la mama lui.
Bărbatul se furișă în casa sa. Deschise ușa băii și îl așeză între soție și băiețașul lor.
Afară reîncepu bombardamentul.
