S-a rostogolit năvalnic în mine. Ca un măr otrăvit. A crescut zguduitor de repede. A devenit puternică. Viguroasă. A dat vlăstari. A slobozit rădăcini. S-a agățat de inimă. Precum o caracatiță. Stă acolo. Nu se lasă dusă. Smulsă. Încerc să o alint. Să o topesc. Să o momesc cu vorbe muiate-n lu(mine). Nu vrea. Se uită suspicioasă. Apoi își desprinde cu greu câte o tentaculă. Și iar mă înhață. Îi zic de Soare. De Speranță. De Credință. Îi simt slăbindu-se un pic strânsoarea. Îi arăt cum să iasă din scara… inimii. Încetișor. Prin labirintul săpat tot de ea. Pășește cu teamă. Ca Euridice pe tărâmul lui Hades. Rochia ei vaporoasă foșnește prin arterele trupului meu. Tac. Îmi acopăr ochii. Să n-o sperii. S-o las să izbucnească în afară. În primul frig de noiembrie. Să se disperseze în grădină. Printre frunzele rămase. Prin văzduh. Iese. Pe bucăți. Mici-mici. Dar încă stă la pândă. Nu-și uită cuibul. Vrea să atace… Durerea!
O café à la Cioclea sau de ce plâng… chitarele
Dumitru Dan Maxim
