În dimineața în care am aflat
că bunica mea a murit
de covid,
testul meu a arătat pozitiv.
Sentința – 14 zile de izolare
într-un Chișinău împăienjenit de moarte.
Am plâns atunci, dar nu atât pentru
carnea ce urma să fie servită viermilor,
cât pentru carnea în care mai zvâcneau
rămășite de viață.
Aproape că nu mă puteam gândi
la bunica mea,
căci un toboșar iscusit
îmi acorda creierii,
apoi, mai simțeam săgeți
înfipte între toate oasele,
iar când tușeam,
aveam impresia că plămânii mi se desprind
de cutia toracică
și în orbecăirea lor involuntară,
se agațau de inimă,
care pulsa tot mai încet și mai încet
sângele-mi prin vene.
A doua zi, mama m-a sunat pe whatsapp,
ca să-mi iau rămas bun de la bunica –
zăcea într-un sac transparent,
legat la gură,
într-un sac transparent neîncăpător,
într-un sac…
era așa cum o găsise moartea –
nespălată, nepieptănată, cu unghiile
netăiate, în pijama
nu milă, frică-mi era!
Un Meursault pandemic, ce mai?!
Din acea zi, în toate cele 13 seri de
autoizolare,
mă spălam pe cap,
îmi tăiam unghiile,
îmi întindeam părul cu placa,
mă fardam
și-mi îmbrăcam cea mai frumoasă rochie
din șifonier.
****
Veșnicia călcâielor crăpate,
tămăduite cu său de oi.
Veșnicia unghiilor tăiate din carne
și a cuticulelor curate pe timp de iarnă.
Veșnicia bătăturilor din palme,
care nu știu despre distanța socială.
Veșnicia știrului din grădină
și a porcilor veșnic flămânzi.
Veșnicia mirosului de tiz ars,
absorbit grațios de cearșafurile sinilite.
Veșnicia soților bețivi
Și a femeilor oropsite.
Veșnicia s-a născut la Cuhnești.
