Capcana – un spectacol apropiat calamburului contemporan

În cea de-a doua zi în care chișinăuienii se între-sărbătoreau și ghiftuiau, de-a lungul bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt (or, orice îmbuibare e sfântă!), cu cârnăciori pe grătare, prepelițe, costițe întregi, costițe înjumătățite, pui, lipii libaneze, șaorme și hotdogi franțuzești (sic!), la maximă apropiere de această hodorogeală, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” s-a jucat pentru, cred eu, a cincea oară de la premieră spectacolul Capcana, în regia lui Petru Hadârcă, după piesa Fuga de Mihail Bulgakov.

Prin detaliul (biografic) cu care începe spectacolul, Petru Hadârcă pune în discuție motivația sa de a alege „un autor rus în contextul…” și ne dă prin asta și un răspuns, amintindu-ne de tragismul sorții autorului Fugii, Mihail Bulgakov fiind victimă (și el) a regimului sovietic; iar multitudinea de elemente, adăugate sau dezvoltate din decorul propriu-zis al piesei, apropie acest spectacol de calamburul contemporan.

Așa cum piesa este o interconectare continuă între momente biografice care irump din jurnalul soției lui Mihail Bulgakov, Elena Șilovskaia, și drama personajelor Fugii, începutul despre care pomeneam e o bine-cunoscută convorbire telefonică a lui Iosif Vissarionovici Stalin cu Mihail Bulgakov (rămas involuntar prizonier regimului sovietic, neizbutind să se refugieze la timp); iar pentru alții (ca mine) piesa se trăiește abia cu începutul-începutul, adică prima scenă din piesa propriu-zisă: mai exact cu dialogul dintre Serghei Pavlovici Golubkov (Alexandru Pleșca) și  Serafima Vladimirovna Korzuhina (tânăra și minunata Corina Rotaru), unde, datorită fumului și jocului de lumini (trebuie de apreciat regia de lumini de pe parcursul întregului spectacol!), pana de pe pălăria Serafimei Vladimirovna Rotaru, pardon, Korzuhina, părea că dedublează silueta, ceea ce te făcea să închizi ochii pentru a-i deschide și să-ți dai seama dacă e real, sau să te ciupești ca într-un vis și astfel să-ți amintești numaidecât de toate personajele (cât și de naratorul omniprezent din Fuga), cărora li se părea că nu trăiesc aievea, ci visează – atât de crudă era realitatea.

Spectacolul durează 2 ore și 45 de minute, ceea ce îți permite să te așezi destul de trainic pe propriile picioare în interiorul dramei acestor personaje. Pe unele reușești să le îndrăgești, de altele te înspăimânți (o seamă de gândaci de bucătărie, care se mișcă excitant în unele scene și care trec destul de frecvent prin fața spectatorilor, rupându-i de forfoteala aranjamentului), pe unele personaje începi să le simpatizezi cum brusc… mor (Krapilin, jucat de Vladislav Ropot); rolul acestui Krapilin este un exemplu de evidențiat și în piesă, unde, după ce îi spune verde-n față tiranului Hludov, prin asta începând să-i fie drag, „brusc se dezmeticeşte, tresare, se lasă în genunchi, vorbeşte tânguitor: Excelenţă, fie-vă milă de Krapilin! Mi s-a întunecat mintea!”, iar această dezmeticire – te dezmeticești dintr-o reverie sau dintr-un vis –, care s-ar aștepta să te readucă la realitate, aici întunecă, din frică poate, îi vine în întâmpinare răului, neadevărului; așadar, într-o asemenea realitate, a regimului sovietic, e mai bine să trăiești cu această reverie, cu acest vis, iar Krapilin e tipajul celora, nu puțini, care s-au dat de partea regimului pentru, iertați-mi truismul, a nu fi împotrivă și totuși s-au aflat printre victime înaintea unora care au continuat să lupte cu acesta.

Cum nu pot să disec aici toate chițibușurile acestui spectacol, voi da numele acelor personaje și acelor actori care mi-au bucurat văzul, auzul și restul chakrelor prin prezența lor fizică în scenă și (inter)textuală din capul meu.

Frumoși fizic și potriviți pentru soții Mihail Afanasievici Bulgakov și Elena Sergheevna Bulgakova, Alexandru Leancă și Diana Decuseară; ca întotdeauna, haios și cu replici tăioase la adresa politicii („și curu-i deputat!) a fost Anatol Durbală în rolul lui Grigori Lukianovici Cearnota, iar Liuska – deopotrivă cu zvâc și tragedie cu Angela Ciobanu în rol; nu va putea uita nimeni tropăitul și reveriile lui Roman Valerianovici Hludov, adică ale celui care l-a jucat – Emil Gaju; Paramon Ilici Korzuhin, în rol Ion Mocanu; nu poți trece cu sufletul decât prin și cu ochii pe Ania, Dansatoarea Superbă, în rol superba Olesea Sveclă, într-o rochie stacojie (sfecloasă!); tânărul Paaaaavlic! Mircea Onică; alte câteva personaje cărora le închinăm laurii și ultimele două pe care totuși o să le menționez: o Masă Lungă, cât să ajungi cu gândul (pe ea) la Putin, și Trenul, care îți frângea inima cu fiecare șuierat (în timp ce lui Hludov îi șuiera mințile).

Spectacolul Capcana se vrea, cum spuneam, disecat și înțeles cât mai în profunzime, cu asta spun că se vrea revăzut și iubit.

Dar în această seară, de 15 octombrie, în sala teatrului ne mai aștepta o descoperire curioasă. Vestitul și apreciatul actor Constantin Dinulescu de la București era, și el, printre spectatori. Actorul, vestit pentru filmele Săptămâna patimilor (1971) și rolul lui Heidrik din A unsprezecea poruncă (1991), revenit la Chișinău după ce a jucat pe aceeași scenă a Teatrului Național „Mihai Eminescu” în anul 1957! Iar după onorarea cu medalie de către directorul Teatrului Național, Pentru Hadârcă, Constantin Dinulescu ne-a împărtășit speranța că „atunci când voi reveni la Chișinău, nu va trebui să prezint buletinul” (actorul e la onorabila vârstă de 89 de ani), apoi a detensionat un pic atmosfera prin a ne mărturisi dorința ca la revenire să-i găsească pe toți „plini de recunoștință și speranță”.

Iar după aceste două lovituri (sub cenzură), emotivi și emoționați, spectatorii au ieșit din nou pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, ca niște Leopolzi, obosiți și, probabil, înfometați, dar îngroziți de spectacolul medieval al grăsimii pe barbă și firimiturilor în colțul gurii de pe aleea gurmanzilor cu cârnăciori pe grătare, prepelițe, costițe întregi, costițe înjumătățite, pui, lipii libaneze, șaorme și hotdogi franțuzești (sic!); dar și vinuri de tot soiul.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *