Igor Isac – un pioner al filmului moldovenesc independent

Igor Isac: „Călăuzit de  dorinţa imensă de a realiza ceva deosebit, în final, cu sacrificiul de rigoare, am reuşit să depăşesc anturajul amatoricesc şi să creez un film de lung metraj, mai mult sau mai puțin profesionist”

Stimate Igor Isac, ești artist plastic, scriitor și cineast din Basarabia, stabilit de ceva timp în Banat, la Oravița, și de câțiva ani în București. Cei mai mulți te cunosc în calitate de pictor, mai nou și scriitor, dar foarte puțini știu că ești și regizor de film… Încă și mai puțini știu că de numele tău se leagă și primul manifest al cinematografului independent moldovenesc… Te rog să ne spui despre ce este vorba…

Poate manifest e prea mult spus… În perceperea recentă, termenul de manifest presupune crearea unui grup şi a unui program riguros de activitate, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul nostru. Eram un minuscul grup de creaţie, încropit ad-hoc, pe lângă școala unui obscur sat din sudul Basarabiei, cu numele de Taraclia, unde  am fost repartizat, după terminarea Liceului de Arte Plastice din Chişinău, să predau desenul la clasele primare. Deci, a fost un fenomen absolut spontan, unicul lucru care ne-a mobilizat a fost, pur şi simplu, dragostea de cinema. Din acelaşi joc al hazardului, s-a întâmplat să existe în acea școală o cameră de filmat de 8 mm „Kuarţ”, dar și alte ustensile necesare pentru a putea filma, developa şi monta un film de amatori. Astfel, în ciuda împrejurărilor precare și posibilităților minime de realizare a unui proiect cinematografic, am avut ideea și curajul să încerc să fac un film. (A fost, desigur, implicată și forța nevăzută şi misterioasă a  destinului.)  Călăuzit de dorinţa imensă de a realiza ceva deosebit, în final, cu sacrificiul de rigoare, am reuşit să depăşesc anturajul amatoricesc şi să creez un film de lung metraj, mai mult sau mai puțin profesionist, cu unele calități experimentale (iarăși, graţie hazardului) ieşite din comun, pentru care unii cineaşti profesionişti ne invidiau. Confirmarea că am atins pragul profesionist, cel puţin la nivel conceptual și estetic, au recunoscut-o corifeii de odinioară ai cinematografului moldovenesc, cum ar fi V. Ioviţă, Em. Loteanu, I. Burgiu şi alţii. Astfel, s-a născut mitul Taraclia-Film, care prin ambiţia proiectului cinematografic realizat, în mod automat a devenit incomod, (ca să nu spunem periculos) pentru ideologia comunistă. De aici, din păcate, a pornit o sagă a urmăririlor de tot felul şi o încercare de intimidare a autorului. Scopul final al proiectului cinematografic realizat era să pot debuta profesionist. După o seamă de negocieri ratate cu autoritățile (asta se întâmpla în 1978), refuzând compromisul, am înţeles că drumul meu spre cinematograful profesionist era, deocamdată, închis. Industria cinematografică de atunci era prea ideologizată și condusă de niște indivizi habotnici și lipsiţi de talent. Astfel, un proiect original, venit dintr-o parte, nu putea să aibă sorţi de izbândă. Mitul Taraclia-Film a murit după primul şi ultimul film. Iar protagoniştii filmului Luceafărul, realizat la acel studio virtual, Dumitru Constandachi şi Galina Mocanu, şi-au jucat de fapt şi au trăit primul şi ultimul rol.          

Foarte interesant că nu s-a vorbit și nu se vorbește nimic despre acest  experiment cinematografic inedit, numit Luceafărul, pe care eu îl consider primul manifest cinematografic moldovenesc, absolut independent. Spune, te rog, ceva mai amănunțit: în ce an s-a filmat, cum și unde a avut loc premiera?

Trebuie să recunosc că la momentul lansării filmului, totuşi s-a vorbit destul de mult despre el. În numeroase ziare de cultură (chiar şi-n cele ruseşti) au apărut recenzii elogioase. În Literatura și arta, poetul Nicolae Dabija a publicat o cronică foarte bună și curajoasă. Filmul a fost  lansat în 1978 la Casa Cineaştilor (sala fiind mică, l-am proiectat de 2-3 ori ) şi la Uniunea Scriitorilor, la cenaclul „Dialog”, condus pe atunci de Dabija. La ambele premiere, sălile au fost arhipline. În mod surprinzător, lumea auzise de film şi venise să-l vadă. Pe urmă am mers cu premiera pe la instituţiile superioare de învăţământ din Chişinău, dar şi prin unele școli din provincie. Peste tot filmul s-a bucurat de un succes neaşteptat de mare. După vizionare, urmau incitante şi nesfârşite discuţii, în care se dezbătea mesajul polemic din film. Aceste întâlniri au fost pentru mine cu adevărat revelatoare. Cu nostalgie şi multă plăcere îmi amintesc acele minunate clipe unice.

        Despre filmări ce pot să spun… Multe lucruri s-au întâmplat mai mult inconştient, astfel se poate spune că  povestea din film a fost mai mult trăită decât jucată. O elevă de liceu, Cătălina, se îndrăgostește de profesorul de fizică; în visul fetei, acesta îi apare în chip de Luceafăr. Dar odată cu încercarea de a pătrunde în culisele școlii, realitatea se degradează, adică profesorul îşi dezvăluie calităţile de ins blazat şi înfumurat, departe de ceea ce vedea în vis protagonista. Astfel se modifică şi aspirațiile ei, care devin tot mai ambigue și mai sumbre. Spre deosebire de poemul eminescian, unde Cătălina, decepţionată de Luceafăr, fuge în braţele lui Cătălin, în filmul nostru, ea îi dă prea puțină atenţie pajului, prezent şi el pe băncile liceului. În mod surprinzător şi greu de înţeles, ea se înstrăinează de lume şi cumva și de sine, preferând singurătatea, asemenea Luceafărului. După cum observa un critic sensibil al vremii, Cătălina din filmul meu, ratând întâlnirea cu Luceafărul, încearcă să devină ea însăşi o stea. Cam asta e, în mare, povestea fimului. După cum vezi, problemele pe care am încercat să le punem în film făceau parte din viaţa şi vârsta noastră (la momentul producerii filmului  aveam 20 de ani), dar cred că încă sunt actuale. Pentru a putea fi înțelese, trebuiau trăite nu doar la figurat, ci şi la propriu. Ceea ce din fericire s-a şi întâmplat, datorită faptului că am creat filmul într-un loc special. Adică  platoul de filmare a fost liceul din Taraclia şi pădurea de salcâmi din preajma satului.       

Apoi ai fost nevoit să pleci la Tallinn… De ce tocmai acolo?

Pentru că acolo, la Tallinn, am putut să respir liber. Pe când în anii ’80 la Chişinău domnea prostia, duplicitatea şi frica, la Tallinn, graţie demnităţii şi dârzeniei poporului estonian (după anii ’90, se știe, a fost unul dintre primele popoare ieșite de sub ocupația sovietică), se trăia într-un echilibru moral superior, departe de frustrările şi interdicţiile absurde de la Chişinău. Dar la Universitatea de Arte din Tallinn, unde mi-am făcut studiile, am venit după ce, vreo jumătate de an, am frecventat cursurile de regie la Institutul de Artă Cinematografică de la Moscova, unde teoretic am fost admis, dar se aștepta o confirmare de la ministrul cinematografiei de atunci că  republica are nevoie de un regizor. Însă, în loc de confirmare, a sosit o depeșă unde ministrul avertiza conducerea instituției că sunt o persoană nepregătită și chiar periculoasă din punct de vedere politic. Astfel am ajuns să fiu student la Universitatea de Arte Plastice din Tallinn. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea, a fost, cred, un dar al destinului, pentru care îi sunt profund recunoscător. Acolo am învăţat să fiu cu adevărat liber și am făcut primii paşi pe tărâmul creaţiei. Universitatea din Tallinn era departe de principiile realismului socialist, impus în instituțiile similare din Moscova sau Leningrad. Acolo, ca de altfel în toate Țările Baltice, se promovau principiile creației autentice.    

S-a păstrat filmul?… Mai există vreo copie? Am înțeles că porți discuții cu anumiți specialiști de la noi ca să încerci să transpui filmul în format digital, pentru a-l putea restaura. Ce ne poți spune despre aceasta?

Da, filmul s-a păstrat, dar e într-o stare deplorabilă. Fiindcă e intr-un singur exemplar… negativ, desigur, nu există. Fiind proiectat de nenumărate ori şi-n lipsa măcar a unei singure copii (nici nu stiu dacă  atunci se puteau efectua copii, pe peliculă îngustă), originalul, în mod firesc, s-a degradat.

        Dragă Dumitru, mă simt flatat de această convingere prietenească a ta, mi-ar plăcea să fie şi adevărat. Pentru aceasta avem nevoie de oameni competenţi şi de bun-simţ. Din păcate, în Basarabia sunt prea puţini… Aici, necesitatea de a repune în lumină lucrurile de valoare, peste care s-a aşternut un strat gros de praf, e aproape inexistentă. Și nu e vorba numai de filmul meu, din păcate multe  lucruri originale sunt date uitării sau ignorate și nimeni nu are măcar o minimă mustrare de conştiinţă. Dimpotrivă, se pare că toţi se simt bine, convinşi că pot  trăi şi fără valori culturale. Nu port deocamdată nicio discuţie cu nimeni, ci, pur şi simplu, am tot împrăştiat doleanţe în stânga şi-n dreapta că ar fi bine să putem transfera filmul în sistem digital. Şi într-o măsură oarecare, să-l putem restaura. Totodată este necesar de realizat un nou montaj și, mai ales, trebuie sonorizat, deoarece din lipsă de posibilităţi tehnice, chiar de la bun început sunetul lăsa de dorit. Și, cred, ar fi binevenită o proaspătă privire asupra demersului artistic. De exemplu, se poate încerca filmarea unor momente din existenţa actuală a protagoniştilor şi a le intercala firesc în imaginile deja existente (mai există asemenea experiențe în universul filmului mondial). Numai după aceste serioase modificări, când, sper, filmul va prinde o nouă viaţă, va putea fi livrat spre vizionare spectatorilor. În starea tristă în care se află în prezent, e imposibil de proiectat în public. Asta vizavi și de propunerea ta generoasă de a se organiza o vizionare la Biblioteca Naţională. Sincer să fiu, nu aş dori, cu propriile mâini, să dărâm un mit, care atât de dificil a fost edificat. Or, în cazul de faţă, chiar mai important decât filmul este mitul.       

În anul 1989, ți s-a împlinit visul de a realiza un film pe peliculă de 35 mm, aici, la Chișinău. Despre ce este vorba?

Da, în 1989, la Asociaţia de Creaţie „Phoenix M” (ce avea scopul să ofere tinerelor talente debutul în cinema), înfiinţată şi condusă de Emil Loteanu, am debutat cu filmul de metraj mediu Atmosferă încărcată, după o schiţă omonimă de I.L. Caragiale. Trebuie să recunosc că, până la urmă, filmul a ieşit cam politizat, adică am încercat să oglindesc problemele stringente ale zilei. Nu ştiu în ce măsură mi-a reuşit – după apariţia filmului unii m-au lăudat, iar alţii m-au criticat, după cum era firesc să se întâmple. Cert este că nu putea să fie tratat Caragiale ca la Bucureşti, ci, desigur, trebuia să poarte amprenta spaţiului basarabean, adică a locului unde a fost conceput celebrul text. Totodată,  povestea din film trebuia să oglindească  timpul în care aceasta a fost recreată. Ceea ce, de fapt, am încercat să şi fac. Realitatea tulbure şi violentă pe care am traversat-o cu toţii în acei ani, pur şi simplu, a căzut ca o piatră peste realitatea artistică din film, suprimând într-o oarecare măsură poezia cu care iniţial pornisem la drum. Dar nu regret… Eu, naivul de mine, credeam că peste câţiva ani atmosfera redată în film va fi depăşită de timp şi în anii următori se va prezenta ca o operă desuetă. Din toată inima aşteptam să se întâmple acest lucru; preferam să suport cu demnitate un rateu cinematografic decât să suportăm cu toţii un rateu istoric și, în ultimă instanță, uman. Din păcate, m-am înşelat: după trei decenii de la crearea filmului, problemele reflectate în el rămân actuale, ba chiar am impresia că sunt mai actuale decât la momentul realizării peliculei. E suficient să aruncăm o privire la ce se întâmplă la vecinii noştri ucraineni ca să ne convingem de actualitatea demersului cinematografic. Sincer să fiu, dacă în prezent mi s-ar oferi, din nou, ocazia să filmez aceleaşi scene violente pe care le-am filmat atunci, cred că nu aş mai avea curaj….

    Ar trebui să mai adaug că filmul, la timpul respectiv, a avut succes la Bucureşti. În 1990 am luat premiul pentru regie, oferit de Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune. A fost dat de mai multe ori pe post, la TVR 1. După acea caldă primire, mi s-a propus şi o colaborare, să realizez un film nou. Exista un proiect de scenariu după povestea lui Ion Creangă Dănilă Prepeleac. În 1989, Ion Popescu-Gopo, pe care l-am cunoscut pe coridoarele studioului Moldova-Film (mi-a văzut şi filmul, lăsându-i o impresie bună), era în perioada de pregătire a unui film după cunoscuta poveste a lui Ion Creangă. O coproducție a basarabenilor și rușilor. Dar n-a mai apucat să încedapă filmările, pentru că în scurt timp a decedat. Conducerea studioului ne-a invitat pe noi, tinerii debutanți, și ne-a propus să continuam lucrul asupra filmului conceput de Gopo. Fiecare din noi a venit cu o nouă versiune… Eu am propus să transpunem povestea lui Ion Creangă în realitate, cu Dracul care se afla printre noi, dar propunerea mea nu a fost acceptată. Nu au mers nici celelalte propuneri și proiectul a fost suspendat. Am propus acest proiect celor de la TVR 1 şi le-a plăcut. Am lucrat vreo jumătate de an la scenariu (un fragment a și fost publicat într-o revistă literară din Bucureşti) şi urma să intru în perioada de producţie, dar, ghinion, Guvernul nu a mai dat bani pentru producţia de filme (deşi pentru scenariu am fost totuşi remunerat) şi, din păcate, colaborarea mea cu TVR 1 a luat sfârşit.               

Mai ai vreun proiect de film, pe care ai vrea să-l faci? Eu, de pildă, știu despre proiectul tău mai vechi  Așteptarea…

Da, dragă Dumitru, așa e… Am un proiect mai vechi, care se numește Aşteptarea. Această stare deosebită  cred că e una din stările fundamentale ale existenţei noastre şi nu în zadar mulţi creatori au fost şi sunt obsedaţi de ea. Printre ei, întâmplător sau nu (îmi place să cred că aproape nimic în viaţa asta nu e întâmplător ), și eu am căzut în mrejele acestei profunde şi contradictorii stări. O parte din obsesiile, întrebările și premonițiile iscate de așteptare am încercat să le întruchipez, după cum bine ştii, în Cartea aşteptării, volum de eseuri cu care am debutat în literatură. Această temă mă obsedează aproape de o viaţă. Prima variantă a scenariului, am scris-o cu vreo trei decenii în urmă. Apoi, cu  trecerea timpului, am tot revenit la el, modificându-l. Ultima schimbare importantă a scenariului s-a petrecut cu ceva timp în urmă, când am cunoscut-o pe Oana Pelea; i-a plăcut scenariul, i-am propus să interpreteze rolul principal… La sugestiile ei şi nu numai, am  revenit consistent asupra scenariului, îmbunătățindu-l. Oana a încercat, din toată inima, să mă ajute să realizez filmul Aşteptarea, dar, din păcate, n-a ieşit nimic. Ghinionul  mă urmărea ca un blestem.

     După un timp îndelungat de frământare, încă o dată am modificat scenariul.   Timpul m-a călăuzit spre descoperirea adevăratei aşteptări. Sau, poate, așteptarea devenise o obsesie! Doamne, dar ce obsesie! O idee, cu trecerea timpului, devine mai profundă. Pe de altă parte, când îţi doreşti foarte mult ceva, mai bine să ratezi împlinirea decât să realizezi ceva penibil. Ratând un ideal, salvezi o speranţă, și invers, când atingi în mod eronat un ideal, speranţa e sacrificată. Şi asta e grav. Din păcate, cultura autohtonă e invadată de persoane care mimează viaţa în artă şi sunt foarte puţini cei care cu adevărat o trăiesc. Un artist adevărat e responsabil faţă de valorile autentice ale vieţii. În cazul meu, cred că destinul s-a manifestat destul de subtil. Bineînţeles, gama aşteptărilor omeneşti e largă. E una să aştepţi salariul sau trenul ca să pleci la Bălţi și e cu totul altceva să aştepţi propria iluminare, adică pe Dumnezeu. Noi toți așteptăm ceva… Nu există ființă care să nu aibă așteptări, speranțe. Cei care nu așteaptă nimic sunt  morți spiritual. Spune-mi ce aştepţi ca să-ţi spun cine eşti. Recentele performanțe  ale timpului – aşteptarea Europei şi a americanilor – s-au împlinit, dar, din păcate, asta nu ne-a ajutat să ne rezolvăm problemele interioare, de ordin spiritual (şi nici măcar cele economice), ci mai tare ne-au zăpăcit. E clar că  această aşteptare, într-o oarecare măsură, a fost o iluzie.

      E cert că unica și autentica aşteptare este a lui Dumnezeu. Cred că ar fi extrem de interesant de văzut cum se întâmplă acest lucru. Merită sacrificiul de rigoare pentru a realiza un film pe această temă. Şi nu înţeleg de ce  cinematografia românească, aşa-zisul nou val fuge de Dumnezeu ca dracul de tămâie.Totuși, suntem o țară cu o profundă tradiţie creştină şi nu o dată, pe parcursul istoriei noastre vitrege, credinţa ne-a salvat de la moarte. În mod paradoxal, în ultimul timp cinematografia românească, la competiţii internaţionale, a luat cele mai prestigioase premii, dar de fapt, din păcate, capodoperele lipsesc. Se creează impresia (sper să nu am dreptate) că aceste premii au mai mult un scop distructiv decât edificator. Cinematografia românească e preocupată doar de problemele exterioare ale omului, adică de cele sociale, politice, economice etc., şi lipseşte cu desăvârşire tendinţa de a sonda interiorul fiinţei umane, adică lucrurile ce transcend realitatea, adică sufletul uman cu toată gama subtilă de nuanţe metafizice. Realitatea, oricât de bogată ar fi în evenimente, oricum, este efemeră, rămân doar lucrurile ce depăşesc această realitate, adică doar cele legate de spirit. Am fost dezamăgit de filmul lui Mungiu, După dealuri, ce a avut la bază, cazul de la Tanacu. După părerea mea, deşi un caz controversat, a fost extrem de generos pentru a putea sonda şi oglindi spiritul mistic actual, cu toată hermeneutica lui postmodernă. Viziunea creștină s-a înpotmolit în derizoriul problemelor sociale, cu toată psihologia ei suspectă. De altfel, şi cunoscutul regizor de teatru Andrei Şerban, pornind de la acelaşi caz, a montat la Bucureşti o piesă de teatru. Dar și el a fost acaparat de abisul social, ce împinge omul spre crimă, departe de transcendenţa lucrurilor eterne. Păcat… Dacă nu-l aşteptăm pe Dumnezeu, înseamnă că nu aşteptăm nimic. Sau, cum spune Andrei Pleşu într-o carte, „Dumnezeu este absenţa care devine prezență prin aşteptarea ta”.                   

                                                   Isac (Igor) Olișcănescu

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *