Gravarea simbolismulul realității în țesătura celor văzute
Fracis Ponge odată a scris: „Vorbesc și mă auzi, de aceea suntem”. Tot timpul am simțit zidită, în acest gând, o invitație interesantă. O chemare naturală la mortalitate, aproape un recurs. În mod special când le inversăm. „Vorbești și te aud, de aceea suntem” – aceste cuvinte mă provoacă să recunosc o responsabilitate pe care o port anume pentru existența celuilalt și a mea.
Am purtat cu mine mult timp acest gând, ca fotograf, acesta treptat a devenit o parte integrală a cadrului conceptual care scoate în evidență limbajul vizual pe care îl dezvolt. Ca să zic așa, a adăugat vederii mele fotografice o conștientizare a dialogului.
Expresia „Când văd, ascult” vorbește despre dialogul inerent pe care îl purtăm cu noi înșine. Se face aluzie la natura evazivă a prezenței umane care poate fi parțial dezvăluită tocmai prin angajarea în acel dialog. Acum, imaginați-vă că cineva ar purta un dialog cu sine însuși despre existența acelui dialog. Tocmai așa mă plimb pe străzile Chișinăului, receptiv la dialogismul mereu prezent, copt întru existența umană. Ca atare, ca fotograf și receptor al semnelor, eu mă dizolv și dispar în fundal. Nu mai exist. Devin o neființă. Un anti-fotograf surprins de ceva incontrolabil, eruptiv, de structura micro-evenimentelor care se desfășoară constant în jurul meu în capitala Moldovei.
Prin această receptivitate m-am străduit să descopăr paralele între elementele limbajului carnavalesc, cum ar fi repetiția, afirmații inconsecvente, contexte infinite, opoziții nemărginite și prezența umană. Aceste paralele formează baza semnăturii mele grafice a interpretării metropolei. Începând cu forma deconstruită a semnelor, m-am deschis către dialogul inerent dintre oameni și împrejurimile lor. Acest lucru mi-a permis să intru într-un spațiu în care anumite elemente sunt eliberate de tradiționala lor semnificație. Un
spațiu în care nu orice semn duce benevol la definiția evidentă din care face parte. O realitate în care prezența exactă a unui subiect determinabil devine aproape scoasă din uz. Deconstruirea definiției, lăsând în loc elementele care poartă acea definiție.
În acest sens, îmi place să consider lucrul meu politic. Luând puterea de la unul și transferând-o celor mulți. În opinia mea, practica artistică și literatura sunt soluțiile pentru multe probleme societale curente care țin de putere. Transferați puterea de la unul, din definiție, în elementele sale. Realitatea multifațetată a acestor elemente oferă un spațiu care implică și deschide noi orizonturi ale minții unde există un loc pentru o emoție plutitoare, o lume histrionică.
Așa cum puteți vedea în imaginile prezentate, am intrat într-un dialog în care nu există un „unde” definit. Nicio locație exactă. În care nu este un „cine” exact. Niciun subiect exact. Astfel creând, prin receptivitate, o realitate jucăușă, flexibilă, aproape teatrală, purtând posibilități nedefinite pentru dialog.
În acest sens, Chișinăul s-a deschis în fața mea. Șederea mea scurtă a devenit o aventură neașteptată în care toate semnele laolaltă au modelat un fel de non-cadru semiotic. Momentele fotografice tocmai s-au întâmplat și s-au transformat în fraze incoerente, să spunem. Fraze strict personale, poetice, în care eu, anti-fotograful, am devenit hiper-implicat. O pură celebrare a bogăției a ceea ce se întâmplă în lumea ce ne înconjoară, o sărbătoare a abundenței omniprezente de semne și limbaj semiotic în lucrurile simple care ne umplu viața de zi cu zi cu formă, culoare și emoție.
Fie ca aceste câteva momente fotografice pe care le arăt aici să fie o invitație. O invitație din partea mea pentru voi. Oare nu suntem noi toți receptorii acelor semne? Semne bogate și pregnante de posibile limbi. Sunt atât de multe cărți de citit. Atât de multe carți pe care le purtăm printre lucrurile ce le vedem. Atât de multe cărți de experimentat prin realitatea nedefinită a celuilalt evaziv pe care îl putem asculta.
(Traducere din engleză de Tatiana Grosu)
