La nuvela Ploaia de aur începusem a lucra după ce devenisem, în 1980, membru al Uniunii Scriitorilor și aveam deja editate trei cărți. „Chinurile facerii” au durat ani și ani, iar nuvela a fost publicată abia în numărul 3 al revistei „Nistru” din 1990, iar peste 7 ani și în culegerea de proză cu același titlu la Editura Ruxanda din Chișinău. Deși mai aveam anumite rezerve față de această nuvelă, m-a făcut s-o includ în volum o banală întâmplare. În acest context, iată ce-i scriam la 27 mai 1995, într-o sâmbătă, confratelui Vasile Romanciuc într-un răvaș „fără de sfârșit”, pe care-l începusem încă în august 1992: „(…)Am ajuns seara târziu la Orhei și Efim Tarlapan și-a amintit de cele două prietene ale sale – profesoarele de liceu Tudora și Liza. Parcă puteam să nu trecem și pe la Seliștea lor? Până la urmă, cei patru zănatici – Costică (C. Chirtoacă, grafician, n.m.), Efim, Tudora și Liza – au hotărât să mergem la pădure. La miezul nopții! Adolescenți la 50 de ani. Până să ajungem la o poiană dintr-un stejăriș, Tudora prinse a relata subiectul unei povestiri care o impresionase foarte mult și chiar o discutase cu elevii ei. La un moment dat, mi-am dat seama, surprins, că e vorba de… Ploaia de aur. Am așteptat un timp, apoi n-am rezistat și am întrebat-o cine semnează povestirea. «Nu-mi amintesc, mi-a răspuns, știu c-am citit-o într-o revistă, „Basarabia”, pare-mi-se, dar am uitat numărul și anul apariției, cred că-i de vreo doi sau trei ani în urmă.» Oarecum măgulit, i-am spus cine-i autorul, iar ea a prins a-mi cere scuze că nu-mi memorizase numele. Am liniștit-o prin a-i spune că acest detaliu nu contează, important e că n-a uitat lucrarea care a răscolit niște suflete și, deci, nuvela trăiește (…)”.
Până la acest luminos moment au fost însă și multe alte episoade, unele dintre ele nu chiar luminoase. Unul, memorabil, s-a produs în martie 1987, când avu loc prima ședință a proaspătului Club al prozatorilor. A fost prima (dar și ultima) întrunire, întrucât nimeni n-a mai dorit să-și pună în discuție vreo lucrare. Ideea Clubului prozatorilor apăruse după ultimul Congres al USM din 14-15 mai 1986, ulterior ele fiind numite Adunări generale. Pavel Boțu fusese reales atunci în funcția de președinte al USM, iar în calitate de secretari au fost aprobați Aureliu Busuioc, Eliza Botezatu și Gheorghe Ciocoi. Era în toi restructurarea, transparența gorbaciovistă și, în consens cu acele năzuințe democratice, criticul literar Eliza Botezatu a propus crearea unui Club al prozatorilor, care avea scopul de a pune în discuție proiecte, realizări și tendințe de creație ale tinerilor prozatori din republică.
În ce mă privește, de mai bine de un an revenisem de la Cursurile Superioare de Literatură din Moscova și, la insistența lui Pavel Boțu, fusesem angajat la Biroul de propagare a literaturii, structură din cadrul USM. Iar câteva luni mai devreme, pentru prima mea carte de proză scurtă tradusă în limba rusă și publicată la Editura Molodaia Gvardia din capitala imperiului sovietic, mi se oferise, surprinzător pentru subsemnatul, dar mai ales pentru întreaga comunitate scriitoricească, primul meu premiu literar. La cei 38 de ani ai mei nu fusesem răsfățat nici măcar cu o gramotă oarecare, iar aceasta era o ditamai distincție unională, conferită scriitorilor pentru opere literare consacrate tinerilor. Era vorba de premiul literar „N. Ostrovski”,de care în Basarabia se învredniciseră doar Liviu Damian (în 1967, la 32 de ani) și Aureliu Busuioc (în 1974, la 46 de ani).
Odată cu crearea acestui Club al prozatorilor, Eliza Botezatu îndemnase mai mulți colegi să prezinte pentru discuții și analize vreo proză, dar toți evitaseră, delicat, provocarea. Având refuzul, pe motiv de misticism, al revistei „Nistru” de a publica nuvela Ploaia de aur, dar și al Editurii Literatura artistică, redactorul excluzând-o din manuscrisul meu de proză scurtă, la insistențele doamnei Botezatu am acceptat să fiu primul… botezat al Clubului. Intenționam să analizez ulterior tot ce voi auzi în cadrul discuției, iar cele ce s-au vorbit în acea ședință, fără nicio omitere, le-am notat conștiincios și pedant într-un carnețel:
Vladimir Beșleagă: Ideea Clubului există de mai multă vreme și este instituit cu scopul de a scăpa de stereotipuri. E necesar să fim sinceri la maximum, e important ce gândește omul și nu contează câți autori participă la ședință.
Nicolae Vieru: Ar fi bine ca seminarul acesta să se transforme cu timpul într-o școală a tinerilor scriitori.
Ion Constantin Ciobanu: Presa centrală consideră literatura noastră ca pe una provincială. E și vina editurilor, închistate în niște reguli rigide. E un fenomen transformat într-o tradiție a noastră.
V. Beșleagă: Pornind de la nuvela pusă în discuție, m-a impresionat faptul cum și cu ce vin astăzi autorii noștri de la Cursurile Superioare de Literatură. La Congresul al VII-lea al USM din 14-15 mai trecut am avut o discuție cu autorul, care e venit în literatură din alt domeniu, având studii de economist la Politehnica din Chișinău. Am realizat atunci că autorul s-a întors de la Cursurile Superioare de Literatură din Moscova cu totul altul, el evitând unele clișee care ne domină aici. În Ploaia de aur autorul atacă hotarul dintre conștient și subconștient, sfera logicii și a intuiției. Sunt și unele speculații care vin, probabil, de la personaje – telepatie, intuiție, subconștient – toate astea însă țin de domeniul artei. Atunci când lucrează subconștientul, omul iese din starea normală și acest aspect ține mai mult de mistică, fapt care m-a impresionat cel mai mult.
Viorel Mihail: Să ne oprim la realizarea artistică a nuvelei, care-i divizată în două părți: pagini în care personajul își expune teoria, doctrina și pagini cu descrierea relațiilor dintre Eugen și Dana. Somnul extatic nu este credibil, iar cititorul trebuie pregătit pentru a-l accepta, metamorfoza Danei e prea rapidă și nu este credibilă.
Silvia Celac: Lucrarea a fost respinsă pe drept cuvânt. Compoziția e dezlânată, nu este integră. Caracterele feminine nu sunt reale, mai degrabă-s inventate, departe de realitate. Ideea este interesantă, originală, la modă, dar finalul este tras de păr, forțat, neconvingător. Dana poate fi din altă lucrare, nu din Ploaia de aur, ea nu-i de aici. Eugen este lipsit de forța care ar fi în stare s-o prefacă.
V. Beșleagă: Neliniștea este hiperbolizată, procedeu similar cu cel din proza lui Gogol, din Negruzzi…
S. Celac: Personajele nu sunt credibile!
Vasile Bologan: Un om cu traumă organică nu poate să se ridice din scaunul cu rotile, de unde descrierea autorului este incredibilă. Într-un basm este luptă, dar în somnul extatic lupta nu se vede. Sunt multe pagini cu Dana în care ea pare a fi un fel de lider, dar deodată devine un fel de Maria Magdalena. E prea bruscă metamorfoza.
V. Beșleagă: E vorba de psihologia creației. Fiecare autor are speranța că va impresiona cititorul prin ceea ce scrie. Fără acest lucru el e un simplu meseriaș. În subconștient autorul are momentul neobișnuitului, fapt care îl fascinează. E vorba de forța omului de a găsi posibilitatea ieșirii din banal, din obișnuit. Eugen nu este un geniu, ci un om ca oricare, și asta, probabil, creează sentimentul incredibilității. Mi se pare însă că în orice om există germenii genialității.
S. Celac: Un autor a descris un asemenea fenomen – de mare voință, de autoînălțare. Acolo e credibil pentru că există realizare artistică.
V. Mihail: Realitatea și magicul în Ploaia de aur nu sunt proporționate.
Ion C. Ciobanu: Cred că V. Mihail are dreptate, realul și magicul nu funcționează. De la bun început, autorul trebuie să dicteze jocul.
Valeriu Babanschi: Când a prezentat nuvela la revistă, apoi la editură, aceasta avea alt volum. Tema, ideea, da, sunt importante și-l înțeleg că, ajungând la Moscova, la Cursurile Superioare de Literatură, de aici, de la noi, din provincie, el a fost fascinat de cele ce se vorbeau acolo. Dar lucrarea a rămas nesedimentată, falsă. Eugen nu este viu, e fals și nu a influențat-o în niciun fel pe Dana. Lucrarea nu este legată psihologic și e necesar să fie scrisă ori la modul serios, ori la modul ironic. Nici nu pute a realism magic, sunt doar niște teze științifice lansate în literatură. Asta nu e o proză serioasă, ci una provincială. Povestea cu Făt-Frumos este o dulcegărie, ploaia nu este de aur și nu face față temei.
V. Beșleagă: În proza contemporană este utilizat filonul eseistic. Problema destinelor lumii moderne este tratată și de un scriitor englez, Kollin. Universalitatea în literatură este o legitate, iar autorul Ploii de aur pornește, cred, de la Negruzzi, Gogol, Markes. Autorii noștri tind să salte din provincialism, să ajungă la universalitate.
N. Vieru: Crescuți într-o vreme fără drame, suntem nevoiți să ni le imaginăm, să le preluăm din lecturi.
V. Beșleagă: Nu sunt de acord. Orice timp își are dramele sale, chiar marile sale drame. Dar firescul a cam dispărut din literatura noastră.
Ion C. Ciobanu: În literatură totul trebuie să fie firesc.
S. Celac: Dacă-i vorba de firesc, atunci Dana trebuie să se exprime cam în felul următor: „Karoce, fa, mă duc la obșceagă și-i fac botul kleoș!” Consider că autorul este impotent în a realiza firescul.
V. Beșleagă: Poate nu firesc, ci autentic, verosimil, organic…
Ion C. Ciobanu: Și în dramă, și în satiră, și în tot ce scrie Druță, acesta este liric, vrea el sau nu vrea, căci vine totul din interiorul său.
V. Babanschi: Dacă-i așa, pentru a fi autentic și firesc, Rusu ar trebui să scrie în cheia în care e realizată propria sa povestire Sârma, ea este nivelul său…
V. Mihail: Nu trebuie să învățăm pe nimeni ce și cum să scrie…
Vasile Nedelescu: Eu cred că metamorfoza Danei este credibilă, iar autorul nu a scris nuvela la Moscova, ci a realizat-o până a pleca la Cursurile Superioare de Literatură, acum vreo șase ani.
Ion C. Ciobanu: Aici firescul și nefirescul nu se îmbină.
Eliza Botezatu: Intelectualizarea literaturii, din lecturi, nu este un atu, așa cum își imaginează unii autori. Studenții, pur și simplu, nu citesc o asemenea literatură. În intelectualizarea literaturii eu văd mai mult poză, snobism. Aici, referitor la Eugen, până la pag. 15 sunt niște naivități de bărbat neputincios, apoi apare reacția de protest și asta face să vezi din mers cine-i autorul. În Dana autorul nu se vede și nu e clar dacă autorul o acceptă sau nu, lipsește atitudinea autorului față de personaj.
Nicolae Negru: Cred că după întâlnirea cu Eugen, Dana își pierde personalitatea. În continuare, Eugen ni se prezintă ca un egoist. Problemele atacate de autor trebuie văzute din interior, iar cititorul să ajungă a fi convins. Problemele sunt enumerate simplist, iar ca model de abordare din interior ar putea fi pentru autor Sărmanul Dionis. Instinctele carnale ale Danei dispar prea brusc și din acest motiv apare și sentimentul de incredibil. Ea nu trebuie să ne apară ca o marionetă în mâinile lui Eugen. Dacă Dana ar fi avut anterior niște aspirații ale frumosului, sublimului, metamorfoza ar fi fost credibilă. E necesar de găsit o altă cheie de tratare a acestei teme și de evitat stilul tradiționalist. Poate e nevoie de o cheie mitologică sau fantastică și în loc de forma științifică să se recurgă la cea artistică, precum în proza lui Markes. Finalul e prea simplist, banal, forțat. Pe la mijlocul narațiunii realizarea artistică emoționează, e credibilă. Începutul și sfârșitul, unde problema se explică, nu sunt reușite. La mijloc însă e descrisă starea lor din interior și aici e deja interesant. În rest, personajele se mișcă în conformitate cu schema auctorială și acest lucru e deranjant.
A fost prima (dar și ultima) întrunire, întrucât nimeni n-a mai dorit să-și pună în discuție vreo lucrare. Evident, cu unele observații am fost de acord, cu altele – nu, dar timp de trei ani după această „scărmănătoare” nuvela a suportat mai multe variante și, firește, m-a bucurat faptul că niște cititori dintr-un sat din preajma Orheiului au citit-o și chiar au discutat-o la cinci ani după apariția ei în revista „Nistru”, publicație care, la inițiativa lui Dumitru Matcovschi, fusese în 1991 redenumită „Basarabia”.
P.S. Un moment interesant este faptul că, în afară de colegii pe care-i cunoșteam bine, toți fiind membri ai USM, unul dintre participanții la ședința Clubului era pentru mine o persoană total necunoscută. Mult mai târziu, peste vreo trei decenii și ceva, am aflat de la ziaristul Gheorghe Bologan că era vorba de fratele său Vasile, al treilea din familia lor cu zece copii, din satul Doltu, raionul Fălești, născut în prima lună a anului 1952.
În acea lună de martie a anului 1987, Vasile Bologan absolvise deja Institutul de arte „G. Muzicescu” din Chișinău, scria scenarii, predase la USM și un manuscris de proză scurtă. Anterior lucrase director la o casă de cultură, regizor al Teatrului popular, crainic și redactor-șef al postului de radio din or. Călărași. Ulterior, a fost stagiar la regizorii Liviu Ciulei, Andrei Șerban și Cătălina Buzoianu din București, a mai lucrat și secretar-coordonator al UNITEM, și președinte al Consiliului de experți al Ministerului Culturii al Republicii Moldova, și redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, Agenția RADOR – știri externe. A scris piese de teatru și le-a publicat în volumul La ceasul adevărului, a mai montat și 13 spectacole, unele dintre piesele sale fiind traduse și înscenate în Ucraina, Rusia și Armenia.
În afară de preocupările sale teatrale, Vasile Bologan a escaladat și alte domenii de activitate, iar despre performanțele lui, după ce s-a stabilit în SUA, Florentin Popa, ziarist la publicația „Formula AS”, scrie în nr. 972 din 2011: „Când Vasile Bologan își prezintă abilitățile, apare sentimentul că ai plonjat în paranormal: maestru de hipnoză, bioenergie și infoenergie, psihoenergosugestolog și exorcist (…). Succesele dobândite în domeniul sănătății cu aceste procedee, excentrice, i-au adus faimă și recunoaștere internațională (…). Pentru performanțele sale e celebrat în Europa și SUA, acreditat de Academia de Hipnoză din orașul american Sakramento”. Cartea sa Bioenergie și hipnoză. Din misterele ființei umane, apărută în 2008 la Editura Dacoromână din București, e prefațată de Constantin Alexandru, care evidențiază faptul că „în prezent, la nivel mondial, sunt numai câțiva oameni care pot realiza performanțe similare cu cele ale lui Vasile Bologan. Din această cauză, este permanent în contact cu oameni din cele mai diverse colțuri ale lumii, de diferite condiții sociale, culturale sau materiale, cărora, de câte ori poate, le face servicii prețioase în ce privește sănătatea lor”. Vorba cronicarului, „nasc și la Moldova oameni”, se potrivește în cazul lui Vasile Bologan cel mai bine.
