În anii ’70, Mihai Grecu a creat capodopera Istoria unei vieți. Din aceeași serie de lucrări face parte și tabloul, prezent în expoziție, Iar când voi fi pământ, inspirat de cunoscuta poezie a lui Eminescu. În lucrare e redată o apologie a luminii, unde aceasta nu mai reprezintă o calitate a spațiului sau a lucrurilor, ci întruchipează esența sa profundă, ontologică. Chiar și fâșia de culoare închisă, ce delimitează cerul de pământ, tinde să se destrame în spațiul omogen; nu există nicio diferență de nuanțe între ele. Bogăția de metafore eminesciene îl determină pe artist să conceapă un „cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21:1‑25). După cum am mai spus și altă dată, parafrazându‑l pe Dostoievski, care a zis că „noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol”, majoritatea pictorilor basarabeni vin din Istoria unei vieți a lui Mihai Grecu. Mai ales că mulți din artiștii anilor ’80 au trecut prin atelierul lui și o parte dintre ei s‑au declarat ucenicii maestrului.
Cel mai apropiat de el (fiindu‑i și ginere) a fost pictorul Dimitrie Peicev, prezent în expoziție cu două lucrări: Zi de naștere și Horă. Prima lucrare, mai mult decât o sărbătoare a ființei umane, întruchipează o sărbătoare a culorilor. Lumina cerului, a chipurilor omenești și a lucrurilor e aceeași; și această unitate sacră face ca lumea din jur să vibreze într‑o armonie binecuvântată a formelor suave și a nuanțelor calde. În cealaltă lucrare, configurația dansului popular, reflectat într‑un stil expresiv și evaziv, dislocă neantul din matca sa primordială și‑l pune în mișcare. Lumina violetă a amurgului ce aureolează formele bizare ale horei oferă spațiului grație și mister.
Andrei Sârbu, un alt discipol al lui Grecu, este, de asemenea, prezent cu două lucrări: De treci codrii de aramă și Odă. Și aici, pornind de la un vers eminescian, e oglindită o stare de spirit, neliniștitoare și obsesivă. Lipsește cu desăvârșire liniștea spațiului revendicativ. „Trecerea codrilor” mai degrabă pare a fi trecerea unei vămi existențiale, între văzut și nevăzut. În Odă (probabil, în metru antic), izbucnirea intempestivă a unei lumini palide într‑un anturaj sobru, fără ieșire, baricadat de forme verticale, negre și gri, deopotrivă cu prima, poartă un caracter testamentar, fiind ultima lucrare a artistului. Nu în zadar, într‑un colț al tabloului, un segment stingher de albastru e gata să părăsească spațiul închis și răvășit. E uimitoare această intuiție a destinului.
Cel mai consecvent și prolific ucenic e Tudor Zbârnea. El a reușit să ducă principiile tradiției (renăscute în straie moderne de maestru) până în pânzele albe, la propriu și la figurat. E prezent în expoziție cu lucrarea Exaltare. E un imn de slavă adus luminii, regăsită în una din formele esențiale ale existenței – pătratul & rombul. Un flux generos și ordonat de culoare albă traversează pe orizontală pânza, transfigurând lumea din preajmă într‑un adevăr originar, străpuns de fiorul viu al nesfârșitei și tot mai fragilei treceri.
Ultimul (dar nu cel din urmă) ucenic declarat al lui Mihai Grecu a fost Andrei Mudrea. El a bătut mult pragul maestrului. În prima perioadă de creație, destul de interesantă, influența acestuia era evidentă, fiind percepută ca un proces firesc de continuitate. Dar, mai târziu, a încercat să‑l depășească pe maestru, sau cel puțin a vrut să se îndepărteze considerabil de el. Cu Mudrea s‑a întâmplat, așa cum a mai spus și cu altă ocazie, un fenomen ciudat: îndepărtându‑se de maestru, din păcate, s‑a îndepărtat și de sine. Tablourile sale au devenit extrem de decorative și reci; se pare se rătăcise în labirintul propriilor obsesii. Cred că asta i‑a fost fatal. Tabloul Metamorfoze, din expoziție, e una din puținele sale lucrări care, involuntar, oglindesc această stare de lucruri și, cu aura infimă de lumină pe care o emană, într‑un fel, încearcă să răscumpere căutările dramatice ale artistului din ultimii săi ani de viață.
Ada Zevin, o pictoriță care face parte din generația lui Grecu, e prezentă în expoziție cu două lucrări: Portretul medicului E.S. și Casă albastră. După cum îmbrățișează stilistic (tacit) modernitatea și tradiția, pare a fi sora geamănă a maestrului. La un moment dat, nu‑ți mai dai seama care e Mihai Grecu și care e Ada Zevin. Cu toate acestea, ea a reușit să‑și definească propriul drum în pictură, chiar dacă mereu a fost în vecinătatea proximă a artei maestrului. Și anume, o deosebește de el șlefuirea mai mult sau mai puțin excesivă a detaliilor, încât acestea capătă strălucirea unor mărgăritare prețioase, care situează lucrarea în altă dimensiune, mai deosebită. Prețiozitatea e calitatea principală a operei Adei Zevin, care ne trimite cu gândul și sufletul spre o lume mai frumoasă și mai bună.
Lucrările din expoziție Natură statică și Cântec, ce aparțin artistei Elena Bontea, sunt realizate în spiritul postimpresionismului autohton, pe care ea și‑l asumă cu multă lejeritate și pune accent pe semnificațiile exterioare ale ceremoniei. Compozițiile sunt bine închegate, culorile – cumpătate și maiestuos aplicate pe pânză.
Sergiu Cuciuc e prezent, de asemenea, cu două lucrări: Amintiri și Copacul. Trebuie să recunoaștem că e un pictor controversat; până în anii ’90 a deținut mai multe funcții de conducere și în destule lucrări pictate a făcut concesii regimului. După căderea comunismului, și‑a orientat creația spre altceva. Desigur, nu a putut depăși plafonul estetic stabilit de Grecu. A încercat cumva, din mers, să‑și asume tradiția, dar, din păcate, a făcut‑o destul de incoerent și cam crispat. Florile, nereușind să dea rod, s‑au scuturat din Copacul vieții în abis. Albul vertical, destul de segmentat, prin care se întrezărește o femeie îmbrăcată în straie naționale, e de fapt o fantomă, ce încearcă să se impună în peisaj pentru a ne convinge că este Ileana Cosânzeana. Aceasta e fața izbăvitoare a picturii basarabene, a cărei umbră de demnitate se străduiește să salveze parțial spiritul de rătăcirea definitivă în neantul identității.
Pictura lui Igor Vieru e reprezentată pe simeze cu două lucrări memorabile: Câte ceva despre apă și cai și Toamnă la Cernoleuca, având o semnificație aparte. Pictorul nu deformează realitatea după capriciile unor viziuni estetice, ci, fiind un subtil observator, alege unele momente neobișnuite din natură și le combină cu multă atenție, păstrând firescul, și astfel compune o imagine inedită, cu un profund sens poetic. Dacă ar fi să găsim un echivalent în poezie, atunci, desigur, am putea invoca pastelurile lui Vasile Alexandri. Coloritul din pânzele lui Vieru e molcom, solar și melancolic. Pe bună dreptate s‑a spus că este „un rapsod al plaiului natal”.
Valentina Rusu‑Ciobanu și Mihai Grecu fac parte din generația de aur a picturii basarabene. Lucrarea La bal mascat, realizată în anii ’50, la fel ca lucrarea maestrului
Femeia cu broboadă galbenă, elaborată în aceeași perioadă (ambele prezente în expoziție), este creată în spiritul școlii realiste (de origine socialistă). În timpul dezghețului, pictorița a renăscut în același val (deja invocat) al postimpresionismului local. În acea perioadă, a pictat două portrete excelente: Portretul scriitorului S.G. și Portretul regizorului Emil Loteanu. În a doua lucrare, ea s‑a dovedit a fi și un bun psiholog. A scos la iveală calitățile ascunse ale personalității redate. Apoi, pictorița a abandonat căutările în siajul tradiției și opțiunile ei estetice s‑au îndreptat spre altceva. Tot mai cosmopolită, stilistic a început să abordeze suprarealismul. Lucrarea Citate din istoria artei, expusă la București, e una din operele ei de vârf. Personajele din tablou sunt proiectate într‑o atmosferă virtuală, pozează destul de teatral și doresc să ne introducă în lumea capodoperelor universale. Din păcate, emoția afectivă ricoșează când încearcă să pătrundă în mesajul ilustrativ al subiectului, fiindcă e redat prea „prefect”. Totuși, trebuie să recunoaștem că stilul „nou” al pictoriței, ce încerca să depășească arta fotografică, a avut prin anii ’80 un impact pozitiv la Chișinău. A trezit interesul sporit al publicului față de arta plastică.
În expoziția din inima Bucureștilor, poate ca niciodată, devine limpede că Mihai Grecu, datorită viziunilor și limbajului plastic pe care le‑a reinventat, i‑a legat pe urmașii lui de spiritul profund al locului. E cert că maestrul a creat o școală: școala de pictură basarabeană. Peisajul lui D. Bolboceanu sau Natura moartă de M. Jomir, sau alt Peisaj al lui S. Galben, Deșteptarea lui I. Platon, Pietrele templului de A. Rurac, Muzele câmpiilor (G. Șoitu), Natură moartă cu coșuri (L.Țoncev), Mame (V. Bahcevan), Preludiu (M. Statnâi), Flori uscate (F. Calistru), Noi și voi (V. Moșanu), Nud (I. Țâpin), Luna africană și pasăre exotică (S. Zamșa), Valea Someșului (M. Mireanu), Mănăstirea Hârjăuca (P. Jireghea), Compoziție (I. Cojocaru), Între dealuri (A. Danilișin), Siluiete rustice (T. Bătrânu), Scara lui Iacob (G. Oprea), Semne II (V. Palamarciuc), Haos‑Ordine (V. Fisticanu), Limită (I. Svernei). În toate aceste lucrări se simte spiritul călăuzitor al maestrului. Dincolo de motivele pe care pictorii și‑au propus să le întruchipeze, mai există ceva în plus și anume niște virtuale, pe alocuri și reale, fragmente de scoarțe vechi, pe care ei le‑au moștenit (și le păstrează cu pietate în suflet) de la bunici și părinți. Și, grație lucrării miraculoase a timpului, într‑o măsură mai mare sau mai mică, părțile transparente de țesătură s‑au transformat în imagini abstracte, deschizând, astfel, porțile tradiției spre universalitate. Aceasta e misiunea pictorului modern basarabean, de a păstra identitatea națională, dar și de a întinde subtile punți spre sufletul infinit al lumii, alături de cei mai valoroși pictori români: Ș. Câlția, M. Gherasim, S. Dumitrescu, M. Sârbulescu, G. Angel, S. Ilfoveanu, S. Orăvițan, H. Paștina și alții. Prezența luminii ocrotitoare, discretă, iar pe alocuri neașteptat de activă și vulnerabilă, în tablourile artiștilor de peste Prut, e un semn că sunt pe calea cea bună.
