„Eu eram Doggy și ei mă loveau, pentru că și pe ei cineva îi bătea sau striga la ei, sau îi umilea. Se întâmpla să fac și eu la fel, mereu loveam înapoi, niciodată însă nu eram eu primul. Sau făceam pe clovnul. Râdeam în loc să plâng. Era felul meu să rezist, așa, câine‑câinește”. Astfel începe povestea sa, a lui Doggy, cum îi spuneau mulți. O poveste despre dezbinare, dezămăgire, tristețe, discriminare și determinare.
Crescut de o rudă îndepărtată și înstrăinat de dragostea părintească, sub presiunea prejudecăților sociale – „Mama e o tearfă, tata e Spiderman” –, Andrei învață încă din copilărie ce este discriminarea, răutatea și indiferența celor din jur. El știe că singurii și cei mai buni prieteni ai săi sunt tăcerea și răbdarea. „Am învățat de mult să tac și să vorbesc în gând. Acolo vorbele se înghesuiau și se amestecau ca făina la moara din sat.”
Aceasta este istoria unui băiat de zece ani, ținut captiv în lumea opacă și aparent fără sfârșit a lui „Noi nu avem!”, prin peretele căruia încearcă să‑și atingă propriile visuri, aspirații și scopuri existențiale.
Distribuită pe două niveluri cronologice, prezent‑trecut, cartea Mariei Pilchin ne ilustrează viața unui personaj care trece prin mult prea multe, care visează cu ochii deschiși la îmbrățișările și la vocea mamei: „Ea vrea să aibă un fiu?”, la sfaturile părintești ale tatălui, în așteptarea „salvării”: „Gândul îmi era mereu la momentul în care va veni tata să mă ia, să mă salveze de această viață grea”. Acum, ajuns la maturitate, adultul Andrei Mătăsaru este forțat să învețe și să înțeleagă „iertarea”: „Când a plecat, am simțit că l‑am iertat. E tatăl meu…”
Titlul sugestiv al cărții ne duce chiar de la începutul povestirii cu gândul la antagonismul dintre „două personalități” diferite ale personajului central, la a căror răscruce se intersectează cele două sensuri ale cuvântului englezesc doggy. Pentru eroul Mariei Pilchin, porecla din copilărie nu mai este doar umbra nefericirii lăsată să pălească în timp, ci o nouă chemare spre necunoscut, preschimbată într‑o vocație, o „aspirație a umanizării”, conturând tot mai mult limitele inexistente ale omului complet schimbat, acum numit „Doctor Dog”, Spiderman‑ul din visele sale, pentru lumea creată atât în jurul său, cât și pentru propria persoană: „Tu te ai pe tine”.
Acest bildungsroman este locul unde „trecutul” și „prezentul” se înfiripă într‑un „viitor” idilic ce face referire la „dragostea de viață”, „renașterea” și „rescrierea” unui destin compromis, „pe aripile uitării”, cu o reconstrucție temeinică a tot ce înseamnă „trăire”: „Le‑am spus că va veni mama de la Italia și o să am și eu bani. De ce trebuie să avem ceva?”
Povestirea Mariei Pilchin reprezintă în sine strigătul de ajutor al copiilor aflați la ananghie, neascultați de cei din jurul lor, care trăiesc în „ambițioasa cofruntare a sinelui cu lumea”, privind confuzi la modul supărător în care „Viața e croită de adulți cum le vine lor. Simplu. Pentru copii ea e obositor de complicată”, așa cum remarcă și scriitoarea Claudia Partole, în romanul său adolescentin Rebela.
Însă, spre deosebire de Rebela Claudiei Partole, unde sunt abordate motivele fundamentale ale educației, bullingului, abandonului parental și materialismului, relevate din însăși construcția fundamentală a celor două personaje, dar care este o confesiune strict personală, a unei adolescente de 15 ani, Doggy al Mariei Pilchin este vocea indignată a unei generații întregi, reprezentând ceea ce îi leagă pe toți, cei care în adâncul lor sunt „lupi singuratici”, însă nu au curajul s‑o spună.
Lecturând „biografia” personajului Mariei Pilchin, mi‑am dat seama despre importanța păstrării unui echilibrul social, pentru toți în mod egal, căci „Cave canem e despre oameni mai mult…”
Vă recomand cu mare drag această carte. Fiind o persoană în scaun cu rotile, ea m‑a ajutat mult să înțeleg că, dacă există PUTERE, DORINȚĂ și CURAJ în lupta cu propriul destin, orice este posibil. Am înțeles că singura cale spre succes este AUTODEPĂȘIREA și că fiecare obstacol poate fi transformat într‑o oportunitate de creștere și învățare în fața provocărilor vieții.
Deci, „Viața este atât de grea, dar atât de frumoasă. Și o afli după ce suferi, mult, cu adevărat suferi, după ce te izbești de coturi și pereți…”, așa cum afirmă scriitorul textelor nescrise, Vladimir Beșleagă, sau răsfoind paginile unei povestiri nemuritoare, „cu un final aproape fericit…”
