Pe 21 martie 2024, de Ziua Mondială a Poeziei, la Roma, unde am reprezentat România și am citit alături de alți 15 poeți europeni, am cunoscut‑o pe poeta și prozatoarea ucraineană Oksana Stomina (născută în 1972) din Mariupol, acum refugiată la Kiev. Oksana Stomina este și activistă pentru drepturile omului. A fost, cred, o atracție poetică de ambele părți, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine – adusesem în mod intenționat – un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse din 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pârjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrângere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troia. I‑am dat Oksanei Stomina, înainte să înceapă lecturile, acel poem al meu despre troienele ucrainence. Oksana s‑a tulburat. E o femeie cu vârsta de o jumătate de secol, iar chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei. Iată poemul meu:
Troienele
(ucrainence)
Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte
ca să vorbimși să scriem despre acest
război,
așa încât iată rostirile care prind viață
acum,
la răsărit și la apus totodată:
nimeni nu știe dacă mai există lucrări ale
zeilor,
dacă mai poate cineva înălța ori prăbuși
destine
când ceea ce se zărește și se miroase este
doar pustiirea.
Hecuba, Casandra, Andromaca, troiene
fugărite din Ucraina,
părul vostru e înnegrit ori mieriu de la
explozii,
nu mai aveți torțe de profetese, nu sunteți
împodobite cu dafin,
dar pieptul vi‑l loviți în ritm de vâslă,
podoabe regale nu mai purtați între sâni
decât o cruciuliță de aur
ori un medalion argintat cu Virgo Maria.
Mângâiați țărâna cu unghiile,
strigând răgușit adio.
Mame, fecioare, fiice,surori, mătuși,
nepoate, bunici, văduve,
nu știu ce se va întâmpla, dar încă nimic
nu se va încheia,
mai este mult de distrusși murit.
Ego tali animatus confidentia,
ad te, Virgo Virginum, Mater, curro,
ad te venio, coram te gemens peccator
assisto.
Noli, Mater Verbi,
verba mea despicere;
sed audi propitia et exaudi.
Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte
ca să vorbimși să scriem despre acest
război.
Amen.
De aici și de la faptul că am rugat‑o să îmi trimită poemele ei în ucraineană a început o întreagă corespondență pe e‑mail, pe care o purtăm în limba ucraineană, eu necunoscând această limbă (nu cunosc, de altfel, nici rusa). Dar cum Oksana nu cunoaște niciuna din limbile de circulație pe care le cunosc eu, am decis să transpun cu ajutorul Google Translation epistolarul nostru în ucraineană, adică să traduc din ucraineană în română ceea ce îmi scrie ea, ca să înțeleg ce îmi spune; și să traduc din română în ucraineană ceea ce îi scriu eu. Mărturisesc că am hotârât acest lucru și ca o susținere emoțională lăuntrică pentru poetă, încercând astfel să creez și un pod lingvistic între noi, în ciuda obstacolelor. În mod cert, Google Translation nu transpune perfect ceea ce îi scriu eu, dar cu siguranță ideile generale ale mesajelor mele sunt totuși corecte din moment ce sunt recepționate de Oksana, de fiecare dată cu afectivitate și cu recunoștința de a se simți susținută prietenește, inclusiv în și prin limba ei (poetică și totodată omenească). De fapt, acesta este scopul răvașelor mele de solidaritate în ucraineană, ca Oksana să se simtă prețuită ca poetă, dar mai ales încurajată ca făptură umană și ca reprezentantă a poporului ucrainean, aflat astăzi într‑o situație tragică și disperată, din cauza invaziei pe scară largă comisă de Rusia putinistă. Probabil că acest epistolar va continua în ucraineană și după publicarea poemelor Oksanei Stomina în limba română, întrucât, așa cum am sugerat deja, prietenia mea nu e doar poetică ori umană, ci și una de solidaritate la nivelul a două popoare, prin câte o reprezentantă a fiecăruia dintre acestea. Poate sună emfatic ori patetic, dar vremurile pe care le trăim sunt de asemenea natură încât reînvățăm concret ce înseamnă solidaritate, rezistență, patriotism, chestiuni care riscă să sune desuet doar pentru urechile celor ce nu înțeleg că Ucraina și‑a asumat să lupte până la moarte, întrucât nu există altă soluție. Iar a fi patriot e o datorie de onoare, dar și una existențială, de fapt.
În istoria afectivă dintre noi, două poete, a intrat și Mihaela Herbil, colega mea de la Secția de limba și literatură ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus‑o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii poetice pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul injust și brutal care se desfășoară actualmente în Ucraina. Îi mulțumesc Mihaelei Herbil atât pentru munca ei de traducătoare, cât și pentru participarea emoțională la acest proiect de prezentare a poeziei Oksanei Stomina în limba română.
Oksana STOMINA
E atât de nedrept
Ea abia își amintește… Doar sicriul
Și ochii bunicii. O fetiță tristă
Ea a văzut puține, însă războiul
L‑a văzut deja de aproape.
Pentru că războiulse juca cu ea: sărea pe
acoperiș
Și o speria cu sunete puternice și
întuneric în subsol,
Pentru că războiul îisuflă în ceafă de mai
bine de un an
Și o alungă cât mai departe.
Bunica zice: „Rezistă, soarele meu! Acasă
înseamnă noi.
Păcat că tata nu vede cât ești de
frumoasă…”
Iar fetița își flutură aripile imaginare,
Pentru a‑și lua zborul și a‑l întâlni pe
tata. Pentru că ea crede în minuni,
Pentru că știe că tatăl ei este în ceruri,
pentru că Dumnezeu
Îi alege pe cei mai buni pentru armata lui
cerească.
Însă micuța nu este de acord, nu este de
acord, nu este de acord, pentru că
Este atât de nedrept!
Nins*
(scrisori către captivitate)
Dacă ai vedea această dimineață magică!
Sterilă – de pus pe rană.
Aici e iarăși iarnă, iubitule, din nou e
iarnă…
Undeva acolo, printr‑o fereastră cu gratii,
Oare vezi cum zăpada strălucește în soare?
Îți amintești gustul ei,
La atingere? Este rece ca despărțirea,
De altfel, se topește – trebuie doar s‑o iei
în mâini. Și
Dacă împreună vomcădea în zăpadă
Și ne vomsăruta pătimaș și neobosit,
Ne va fi cald și confortabil, ca acasă,
Și putem ajunge primăvara…
Este chinuitor și greu să te bucuri de orice
Când este război și mor copiii.
Dar zăpada strălucește și împodobește
curtea.
Și strada. Și cade după guler,
Și zugrăvește totul într‑o culoare albă
delicată –
Și o cupolă, și o eșarfă de văduvă.
Iar eu mă uit și mi‑e teamă să iubesc toate
acestea,
Pentru că este atât de frumos, încât mă
doare inima,
Pentru că apasă prea tare nimbul argintiu
al cerului,
Pentru că această zi frumoasă doare în
ochi,
Și există tentația de a cădea în zăpadă, ca
într‑o disperare,
Și există tentația de a te dizolva în ea.
De altfel, ceva a nimerit în piept,
Pentru că eu primesc acest decembrie
insuportabil
*Aici, poeta apelează la un joc de cuvinte: snijne – nins, respectiv s_nijne (nijne – delicat, blând). (n.t.)
Și alung toate gândurile mele triste.
Și mă ridic, îmi pun un pulover sub
hanorac,
Și mă duc în parc,și număr veverițele
din parc,
Și aproape că uit de război.
Nu crezi? Ei bine… eu nu știu să mint.
Așa că pur și simplu merg. Și port cu
mine un vis –
El strălucește ca această primă zăpadă.
Visez că după decembrie va veni
ianuarie**,
Că băieții se vor întoarce din Sici,
Că diminețile vor răsări pentru toată
lumea.
Că va fi drept anul care vine,
Și că tu și cu mine ne vom întâlni în
sfârșit,
Pentru că așa este drept, Dumnezeu vede!
Și ne vom plimba prin parcul alb ca
zăpada,
Și vom iubi cu pasiune și cu toată
puterea noastră,
Și vom număra împreună veverițele.
24.12.2023, a 587‑a zi de captivitate
Floarea‑soarelui
(scrisori către captivitate)
Soțului meu și tuturor celor aflați în
captivitate se dedică…
Parcă pământuls‑a căscat între noi,
dragule…
Parcă la mine e septembrie, iar la tine,
februarie.
Zilele trec zgomotos, avertismente,
oameni,
Dezamăgire și disperare,și alte
asemenea…
Iar între noi încă sticlește „spre nicăieri”
Și eu simt cât e de fragil…
Este deja prea lung și dureros acest
drum,
Este prea mare distanța, podeaua e
șubredă,
Însă te descânt cu îndârjire – viu,
Îți sărut cu încăpățânare ochii triști.
De o veșnicie îl implor pe Dumnezeu
Să fie de partea noastră în acest război.
Distanța până la tine se măsoară în
insomnii,
În cicatricile de pe inimă și în părul
cărunt de pe tâmple,
Dar floarea‑soarelui plină de speranță și
rezistență
Înflorește și încă se întinde spre ceruri.
Asemenea floare am pe pervaz.
Te vei întoarce în curând, dragule,și vei
vedea singur!
** Aici, poeta face un joc de cuvinte: în ucr., ianuarie este „sicen”, iar Sici era locul cazacilor zaporojeni, care întruchipează iubirea de libertate, patriotismul, spiritul de sacrificiu. (n.t.)
Să nu dispari
(scrisori către captivitate)
Închid ochii ca pe o ușă, ca să nu dispari.
Mi‑e teamă ca amintirea să nu se scurgă
printre gene.
Nu te duce! Ador aceste amintiri. Pe fiecare
dintre ele,
Vesele și pasionale, liniștite și tăcute,
Până la cel mai mic și mai neînsemnat
detaliu –
Comoara pe care o ascund pe fundul
ochilor.
Iubesc aceste amintiri, chiarși atunci când
arde!…
Întrecerea cu timpul este o bătălie prea
inegală.
Iar eu acumștiu că prima care dispare este
vocea,
Că așteptarea lungă epuizează precum
durerea,
Care acum – precum momentele din zi,
Precum pașii către orizont… Toate acestea
ies din gât.
Totuși, știi,sunt de acord cu asta, doar să
nu dispari.
Nu te duce! Iubesc aceste amintiri! Pe
fiecare dintre ele!
Știi, băiatul meu, viața totuși continuă,
Deși, în mare parte,se prăbușește, dintr‑un
anumit motiv, în nicăieri.
Atunci eu cu încredere mă înfig în umărul
tău,
Te sărut pe frunte și mă întind pe pieptul
tău.
Iubesc aceste amintiri, chiarși atunci când
arde!…
01.06.2024, a 599‑a zi de captivitate
Aproape
Dragostea nu se oprește niciodată. Chiarși
pe timp de război.
Suntem atât de aproape! Încă puțin – și
vom deveni un întreg.
În timp ce lunetistul țintește, cupidon ne‑a
atins deja.
Iar războiul a adăugat acestor îmbrățișări
putere și strălucire de diamant.
Chiar și Dumnezeu admiră cât de aproape
suntem unul de celălalt.
Și se miră: cums‑a întâmplat, de ce s‑a
întâmplat?
La urma urmei, El ne‑a trimis încercăriși
El vede toate acestea…
Dumnezeu își amintește, desigur, ce a pus
în inima noastră,
Și, fără îndoială, decide cât ne‑a mai rămas
Din aceste îmbrățișări – viața se măsoară în
îmbrățișări, nu în ani.
Acelea care încălzesc, luminează și vindecă
rănile.
Și tocmai pentru că mă țiistrânsîn brațele
tale,
Domnul zâmbește și aprinde următoarea
dimineață.
(Traducere din limba ucraineană de Mihaela Herbil)
