Bineînțeles că se poate trăi fără flori și fără iarbă.
Sigur că ne putem descurca și fără concerte.
Sigur că poate exista viață și fără cărți, că doar s-a descurcat lumea cumva și până la prima carte cioplită în piatră, și până la prima carte ieșită din tipar.
Bineînțeles că se poate.
Dar…
Oare ce viață o fi aceea fără un hibiscus adus în casă sau o begonie înflorită pe pervaz? Ori fără o aloe vera care îți alină durerea?
Și cum să trăiești oare fără zâmbetul femeii dragi, care înflorește pe buzele ei în momentul în care îi întinzi lalelele, sau rozele, sau garoafele ei preferate, iar ție îți încolțește în minte imediat ideea de a merge cu ea mai departe, cât se poate mai departe, măcar până în odaia vecină, ca să nu vă vadă copiii lungul sărut?
Bineînțeles că iarba nu-i mare lucru, ia, acolo ceva gazon sau fân și mai multe griji în plus că trebuie mereu tunsă ori cosită, și se întâmplă să i se dea foc ca să fie mai curat după, și sigur că se poate stropi cu ceva puternic sub gard ca să nu crească atâta…
Iarba însă răsare iar și iar, întinzând degetele ei ascuțite spre cer într-o rugăciune ca să ne liniștească intențiile și să ne sugereze că dacă iarba încolțește, înseamnă că cineva are nevoie de asta. Și acesta este, în primul rând, omul.
Și că la fel ca ninsoarea, ploile și încercările, și florile, și iarba sunt date de sus.
Cred că și fără câmpuri de maci, și fără lanuri de levănțică, și fără întinderi nemărginite de floarea-soarelui se poate trăi, la urma urmei, dar acestea sunt atât de frumoase încât ar fi păcat să ni le amintim doar din fotografiile vechi și să nu le avem periodic în preajmă, în fașa ochilor, tipărite în inimă.
Sigur că și fără muzică, și fără concerte se poate trăi, dar dacă sunt deja atâtea dovezi că muzica are efecte puternice asupra structurii moleculare a apei, iar noi suntem 90 la sută apă, de ce să ne împotrivim naturii?
Și de ce să nu-i lăsăm pe copiii noștri să învețe botanică și biologie, în primul rând, din „Concertul în luncă” de Vasile Alecsandri? Și „Omul: Anatomia. Fiziologia. Igiena. Dragostea” din „Floare albastră” de Mihai Eminescu?
Că sălile de concert, sălile de lectură, sălile expoziție și sălile de spectacole sunt primele săli de clasă pentru noi și pentru copiii noștri.
Și oare nu cumva, așa cum melodiile schimbă structura moleculară a apei, la fel se întâmplă și cu acest biet corp uman al nostru prin care trec – uneori, măcar uneori – cărțile, poeziile, rugăciunile?
Igor Guzun
