Împrumutând elemente din recuzita literaturii polițiste, noul roman scris de Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi[1], adună majoritatea temelor sau a motivelor care conferă scriiturii acestui prozator clujean un pattern inconfundabil. Scenele de realism funambulesc alternează cu cele de realism magic. Pe alocuri, un iz poetic învăluie derularea intrigii detectiviste. Cotidianul este încărcat de suspansul unor întâmplări care par desprinse dintr-un thriller cu destule accente de teatralitate și de social buf.
Romanul de față continuă seria aventurilor celeilalte cărți, Femeia de marțipan (2020), în care îi vom întâlni pentru prima dată pe detectivul caustic și enigmatic, Martin Brenda, și pe iubita acestuia, Maraia, chimistă și alchimistă, care se ocupă cu amprentele lacrimilor. Pe parcursul narațiunii, întâmplările, de cele mai multe ori neobișnuite, sporesc tensiunea care planează în jurul descoperirii unui cadavru aflat în apele râului Someș, sub podul Garibaldi.
Dacă în Femeia de marțipan romancierul miza pe o continuă alternanță fantasmatică între mister, onirism și evenimențial, toate acestea proiectate pe un fundal de atmosferă gotică, în romanul de față, deși întâlnim destule accente ale unei atmosfere gotice, iar fantasticul este bine infiltrat în textura realului, primează, înainte de toate, latura de policier a unei narațiuni alerte și dinamice. Macabra descoperire a cadavrului unei femei de peste șaizeci de ani este realizată de doi pescari, în dimineața celei mai lungi zile din an, vineri, 21 iunie. În scurt timp toate organele de presă preiau și difuzează știrea, lumea află despre oripilanta descoperire, iar poliția este în alertă. Detectivul Brenda nu locuiește departe de locul presupusei crime și dimineața devreme, împreună cu Maraia, pornesc spre locul cu pricina. Imediat, devin gravi, fac presupuneri, limitează accesul mult prea intempestiv al presei și încearcă să controleze răspândirea unor fake news. Deși au rămas împreună, cei doi au hotărât să nu se căsătorească încă și să trăiască fiecare în apartamentul său, urmându-și propriile tabieturi.
După ce cadavrul este scos din apă și dus pentru desfășurarea autopsiei, ziua continuă într-un ritm dinamic și ireal. Martin alcătuiește o listă de suspecți, caută indicii, urme, încearcă să descopere anumite piste de la care să pornească în ancheta începută. Maraia descoperă urme ale diferitelor încălțări pe trotuarul de unde victima se presupune că ar fi plonjat în apa râului. De asemenea, cadavrul nu prezintă alte urme semnificative de violență în afară de o zgârietură pe pulpa piciorului. Deocamdată, nu se știe dacă e vorba de o crimă sau de o sinucidere. Între timp, detectivul se întâlnește cu un prieten imobilizat în cărucior cu rotile, foarte abil și histrionic în relația cu oamenii care apar în oraș, atrași de iluzia jocurilor de noroc, apoi cu un ziarist foarte scrupulos și versat, cu un saxofonist care cântă nopțile pe străzi și care s-a întâmplat să adoarmă pe o bancă, nu departe de râu, chiar noaptea trecută. Martin le arată poza cu cadavrul descoperit, însă niciunul dintre ei nu o cunoaște pe victimă. Între timp, ziarele locale și poliția primesc tot felul de telefoane anonime în care li se sugerează piste false sau li se indică adresa unui bloc în care victima s-ar fi aflat. Deocamdată, totul bâjbâie, informațiile sunt indecise, faptele, uneori, se contrazic sau cuprind o ușoară tentă de absurd.
Galeria personajelor evocate sau mediile sociale din care acestea provin, pline de pitoresc, intriga polițistă, desfășurată într-o ambianță hilară, precum și prezența acestor elemente fantasmatice par desprinse fie din universul filmelor lui Hitchcock, fie din cel al filmelor lui Kusturica.
Elementele de teatralitate nu lipsesc, nici ele, și sunt reprezentate prin apariția circului în orașul de pe Someș, un mediu în care intriga polițistă va căpăta accente spectaculare, dar și de umor negru prin prezentarea comportamentului sau a modului de trai al circarilor. Mai ales că aceștia nu se află foarte departe de pod. Martin și Maraia hotărăsc să facă o vizită circului, prilej cu care pătrund într-un univers felinian din care se desprinde o permanentă undă de melancolie, dincolo de aparențele butaforice. Directorul circului, cel care îi primește în rulota lui, pare a fi un visător care interpretează roluri de clovni în timpul reprezentațiilor. Apare și un pitic sensibil, dar cât se poate de curajos, pe nume Rimbaldo, supranumit și piticul-ghiulea, cel care execută cel mai periculos număr din reprezentațiile oferite de artiștii circului. Acesta, împreună cu directorul, o recunosc pe femeia moartă: a fost seara trecută prezentă la spectacol și a atras atenția, căci stătea în primele rânduri și râdea foarte zgomotos. Dar alte indicii relevante piticul nu le-a putut oferi celor doi, lansându-se, mai apoi, într-un debit verbal poetic și enigmatic, în același timp fiind impresionat și cucerit de frumusețea Maraiei.
Cei doi detectivi ajung la adresa indicată de apelantul anonim. Intră într-un apartament în care găsesc o femeie tânără, imobilizată la pat, incapabilă să se miște din pricina coxartrozei și care se dovedește a fi, surpriză, fiica celei decedate, care se numește Galina și cu care nu s-a prea înțeles în ultima perioadă. În paralel cu povestea care se petrece în zilele noastre, naratorul schimbă registrul și ne spune povestea victimei și a familiei sale din perioada celor mai grei ani ai comunismului. În aceste pagini, narațiunea nu mai mizează pe mijloace spectaculoase sau insolite și dezvăluie, într-un ritm documentar, greutățile unei familii în care soțul și-a pierdut locul de muncă, stă la cozi în fiecare dimineață, este foarte trist, chiar depresiv, și devine, astfel, un alcoolic notoriu. Soția, cea al cărei cadavru a fost găsit în râu, a fost în tinerețe amanta unor șefi din fabrica la care lucra împreună cu soțul ei. Era și mamă a două fete. Cadrul acelor ani de tristă amintire, penuria alimentară, cenușiul peisajelor, răutatea umană, intriga de familie, famarea, revolta împotriva unui sistem putred sunt veridic redate, amintind de atmosfera romanului Cel mai iubit dintre pământeni.
Astfel, din poveștile fetei aflăm că mama decedată a dus o viață depravată, plină de promiscuitate, că le-a părăsit după ce tatăl a divorțat și a plecat să lucreze în Constanța, în port. Doar că și acum, la bătrânețe, femeia nu se dezicea de obiceiurile de vampă și ducea, în continuare, același stil de viață. Mergea la petreceri, în excursii, căuta relații ușoare, era superficială și foarte răutăcioasă cu cei apropiați. Pornind de la aceste date, pe care detectivul și le notează, ca de obicei, în carnetul său verde, sunt descoperite nume de persoane care au intrat în contact cu victima, sunt reconstituite circumstanțe care o plasau într-un loc sau altul, în preajma nefericitului eveniment. Apare chiar și un jurnal al victimei, plin de mărturisiri grave, care dezvăluie o ființă contradictorie, sensibilă, nemulțumită de traiul ușor pe care îl ducea, lipsită chiar de idealuri sau tânjind după apropierea umană, adevărată.
Într-un final, după multe suișuri și coborâșuri, Brenda, ajutat de Maraia, dar și de flerul său detectivist, va descoperi adevărul. Se vor reîntoarce la circ, unde vor afla noi amănunte ce aduc lumină asupra unor întâmplări sensibile din trecutul Galinei, dar și al piticului-ghiulea, fiul acesteia, pe care l-a abandonat în tinerețea ei și care a fost adoptat de asistenta maternală care asistase la naștere. Ea era și femeia care o îngrijea acum pe fata Galinei. Totodată, ea i-a telefonat Galinei, invitând-o să își cunoască, într-un final, copilul pe care l-a făcut pe vremuri cu un muzicant, ajuns în armată, și pe care l-a abandonat. Doar că întâlnirea a avut un deznodământ tragic. Galina s-a înfuriat atunci când a aflat motivul pentru care a fost chemată și, printr-un gest greșit, a încercat să devină violentă, însă a alunecat și a căzut de pe pod, în apă.
Dincolo de traseul labirintic al anchetei, elementele insolite conferă textului o atmosferă sugestivă în care suspansul, aerul enigmatic al unor prezențe umane, răsturnările de situație sau linia fragilă dintre real și ireal accentuează latura gotică a narațiunii. Această latură este vizibilă prin prezența unui lup care străbate pădurile din preajma orașului, în noaptea crimei, sau prin personajele care apar și dispar, fiind încadrate într-un halou de ceață arzătoare care, de altfel, planează tentacular asupra întregului oraș, amprentând fiecare lucru, prezență sau spațiu, amplificând deruta, incertitudinea, starea de încordare a personajelor și a întregii situații.
O ploaie misterioasă cade pentru scurt timp în noaptea în care are loc crima, deși cerul nopții a fost senin și aerul înăbușitor. Aceeași ploaie, desprinsă parcă dintr-o scenă din realismul magic ca la Marquez, va cădea și în timpul zilei, surprinzându-i pe Martin și pe Maraia, pe pod, izolați de realitatea înconjurătoare, într-un act erotic, ce are rolul unui ceremonial incantatoriu care parcă șterge granița dintre uman și natural.
Podul Garibaldi, personajul simbolic al cărții, unește realitatea cu ficțiunea, învăluit mereu în mister într-o lume plină culoare și de pitoresc fantast.
[1] Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, Polirom, Iași, 2022.
