Credeți că e posibil să rezistăm războiului, agresiunii, fascismului, totalitarismului prin artă? În ce măsură ea (arta) ne ajută să supraviețuim și care, de fapt, îi este menirea?
Carmen Secere, scriitoare
Războiul? Nu credeam că poate trece dincolo de poveștile tatălui meu, care, înainte de somn, printre basmele cu zâne, îmi strecura și câte o întâmplare, evident stilizată, din războiul pe care l‑a petrecut. Chiar și atunci când învățam la istorie despre catastrofele acestei lumi, mi le imaginam în cel mai îndepărtat capăt al pământului.
Iată că viața îmi demonstrează că totul e mai aproape decât îmi închipui și că urmele vechi de gloanțe pot sângera oricând.
Mă înspăimântă războiul, consider că este cea mai mare dramă a omenirii.
Amintesc aici un film, care și astăzi mă impresionează: Vânătorul de cerbi, în regia lui Michael Cimino.
Trei prieteni oțelari, tineri simpli dintr‑un orășel din Pennsylvania, trăiesc groaznica experiență a războiului din Vietnam, care îi afectează profund, dar pe fiecare în mod diferit. De ce am amintit acest film? Pentru că nu‑l pot uita pe tata spunând: „Din război nimeni nu se întoarce la fel”.
Arta? Este adăpostul în care intrăm să ne curățăm rănile, unde ne ascundem atunci când ne doare, ca să ne vindecăm, ca să putem continua.
Cred cu tărie că arta este făuritoare de pace și orice s‑ar întâmpla cu lumea aceasta, va fi mereu învingătoare.
Nu știu dacă putem vorbi despre a crea pe timp de război, putem însă vorbi despre țipătul dinăuntru, acela care te face bucăți. Abia după ce trece iadul îl putem da afară, transformându‑l în artă.
Scriitorul este o conștiință a vremii lui și trebuie să se opună prin cuvânt și atitudine oricăror lucruri care îngrădesc libertatea și moralitatea.
Arta va fi întotdeauna de partea umanului, iar dacă armele ar tăcea măcar pentru o clipă, cu siguranță, am auzi toți îngerii cântând.
Romeo Crețu, scriitor
Din păcate, Vonnegut a avut dreptate: „Așa merg lucrurile”. La prima vedere, cele câteva întrebări la care am fost provocat să răspund mi‑au părut simple. Ei bine, nu sunt deloc așa. De dragul simplificării, aș putea gândi dihotomic, așezând într‑o parte „războiul”, „agresiunea”, „fascismul” și „totalitarismul”, iar în partea opusă, „arta”; pe undeva, această „scurtătură” taxonomică mă trimite cu gândul la Apocalipsa lui Stephen King, unde forțele Binelui (ale Albului), dispersate și atât de profund umane, luptă împotriva unui Rău (sau Negru) cu multe nume și pronunțate trăsături supranaturale, al cărui unic scop este extincția umanității. Culmea, Negrul din Apocalipsa lui King are atributele fundamentale ale tuturor plăgilor menționate între ghilimele. În ciuda logicii – mai degrabă adversar decât prieten –, omul rămâne un romantic: la sfârșit, Binele (consolidat de credința în Dumnezeu) trebuie să învingă Răul și chiar o face. Iată, pe scurt, un răspuns de natură să calmeze toate neliniștile din noi.
Atât de simplu să fie? Albul triumfă și… atât?!
Ce bine‑ar fi! Pentru că, în timp ce îmi contemplam rapiditatea, am început să mă gândesc la război. La rapiditatea cu care reușește un proiectil să răpună o viață. Apoi, m‑am gândit la cinismul și eficiența cu care umanitatea a reușit, într‑un interval foarte scurt, să schimbe pentru totdeauna fața războiului. Câți artiști mor în secunda în care este detonată o bombă Câți poeți, câți scriitori, câți pictori, câți violoniști sau pianiști s‑au volatilizat, pur și simplu? Câte opere nu au mai apucat să fie gândite, scrise, cântate? Cât geniu a fost extirpat din Umanitate, înainte chiar de a fi fost conceput?! Greu de știut, dar însăși nedumerirea mea este un răspuns – la antipozi! – la același set de întrebări. Și, în timp ce citiți aceste rânduri, undeva pe globul ăsta mai explodează o bombă, mai moare un artist… Vorba personajului lui Kurt Vonnegut, Billy Pilgrim, din Abatorul 5, care ar merita un paragraf al lui în acest text tematic: „Așa merg lucrurile”.
Există multă fatalitate și mult defetism într‑o astfel de abordare, dar… încă o dată, „Așa merg lucrurile”. În fața ororilor războiului, Billy Pilgrim își găsește sanctuar în imaginar, în nebunie. Să fie aceasta soluția?
Realitatea este că nu suntem construiți să rezistăm Răului, fie acesta război, agresiune, fascism (din ce în ce mai prezent în formele sale neo‑…) sau totalitarism. Fiindcă un alt inamic al nostru, alături de cei deja numiți, este chiar biologia. Felul în care suntem construiți nu ne permite să dăm un răspuns simetric ororii. Înzestrați din plin cu egoism, suntem tentați să luptăm singuri, să rezistăm singuri, să suferim și să sfârșim la fel de singuri. Pentru erou și martir nu avem forma de plural. Altfel spus, răspunsurile pe care le dăm sunt individuale și, în fața enormei și devastatoarei forțe a Răului, lipsite de orice șansă.
Totuși, este Arta o formă de rezistență împotriva Răului? Fără îndoială, da! Pentru că artistul este în primul rând un om stăpân pe propria‑i gândire, un om liber, iar libertatea nu are, nici în teorie, nici în practică, puncte comune cu deja numitele întrupări ale Răului.
Da, artistul va încerca să reziste solitar agresiunii, manifestării totalitare (care încearcă în primul rând să îi suprime libertatea de gândire și de creație) sau războiului, care ucide fără discernământ și fără regret. Da, de multe ori, artistul va fi înfrânt de tehnologiile complexe de care se slujește Răul. În fața oțelului armei și cătușelor, creatorul vine cu idei – un război între material/brutal și imaterial/diafan. Inutil să ne întrebăm cine câștigă…
Și totuși, forma supremă de rezistență a artistului și chiar victoria lui este influența pe care geniul său o are asupra omenirii. Dacă războiul și dictatura potențează ura, suspiciunea și teroarea, atunci creația artistică – în mod paradoxal, folosindu‑se uneori de exact aceleași ingrediente! – purifică și înalță spiritul.
Este modul artei de‑a ne reaminti că, în ciuda biologiei noastre deficitare, pentru a fi oameni, ne trebuie un pic mai mult decât ni s‑a dat. Aceasta este, de fapt, însăși menirea artei.
Sylvestre Clancier, poet, președintele Academiei Mallarmé, președinte La Maison de Poésie – Fondation Émile Blémont, președinte de onoare al PEN clubului din Franța
A tăcea este o formă de lașitate. Scriitorul, poetul nu poate să tacă atunci când prigoana și dezumanizarea se produc și se repetă în mijlocul unei nepăsări aproape generale; a tăcea ar fi o lașitate și un fel de complicitate într‑un moment în care violența, brutalitatea și crimele împotriva umanității sunt în creștere în întreaga lume. Poetul așadar, în funcție de firea și temperamentul său, dar și de posibilitățile de liberă exprimare date de regimul politic al țării sale, se va strădui să denunțe sub diferite forme ororile și abominațiile pe care le cunoaște. O poate face cu ironie sau folosind revolta satirică și parodică. O poate face, de asemenea, denunțând frontal toate aceste crime. În calitate de poet francez, fac acest lucru în felul meu, atunci când îmi este rușine că nu denunțăm suficient toate crimele care au loc în fiecare zi în Europa, în Orientul Mijlociu, în Africa și în Mediterană. Îmi amintesc de Paul Eluard, marele poet al Rezistenței din timpul Celui de‑Al Doilea Război Mondial, care a scris o odă emoționantă cerând libertate. Și eu, la rândul meu, am scris un poem, cu titlul Fraternitate, în semn de apel la fraternitate, de care acum avem atât de mult nevoie, când atâtea țări se dovedesc a fi complice sau indiferente față de situația dificilă a migranților ce sunt vânați, urmăriți, întemnițați, torturați și față de cei care supraviețuiesc acestor torturi, dar nu li se oferă ajutor, care sunt lăsați să moară în lagăre sau să se înece în Mediterană, deși sunt victime ale traficanților și ale grupărilor mafiote de toate felurile.
(Traducere din franceză de Maria Ivanov)
