Credeți că e posibil să rezistăm războiului, agresiunii, fascismului, totalitarismului prin artă? În ce măsură ea ne ajută să supraviețuim și care, de fapt, îi este menirea?
Alexandru Popescu, romancier
Arta e un refugiu, mai degrabă, de la stresul și teroarea pe care le poți avea în timpul unui război, dar nu poți înfrunta războiul dacă nu te aperi cu arma. Arta, poate, ne‑ar ajuta să nu fim atât de disperați pe front. Dar când vine și te atacă cineva, nu‑ți poți apăra țara doar cu cărți, picturi și dansuri. Când începuse războiul în Ucraina, eu m‑am refugiat în cărți, de exemplu, am început să citesc multă ficțiune și încercam să găsesc acolo o alinare sau măcar un fir de optimism, că au mai fost războaie și acesta nu neapărat va duce spre sfârșitul lumii. Ascultam muzică, pentru că și muzica e artă. Ajută câteodată să asculți ceva profund, mai optimist. În general, ascult muzică rock: Iron Maiden, care e rockul clasic, sau Metallica, Black Sabbath – sunt foarte multe cântece de‑ale lor despre războiul din Vietnam, cel din Irak, în general despre agresiunea oamenilor, și înțelegi din ce cântă ei că e în noi simțul acesta animalic de a ne ucide unul pe altul. Noi am evoluat, însă acum cerem pace de la un animal care e încă fiară, departe de a fi civilizat. Nu toți reușesc să țină pasul cu civilizația și se mai întâmplă, iată, aceste războaie. Nu numai pentru scriitori arta poate fi un refugiu, ați văzut în Ucraina cum oamenii citesc în tranșee, ascultă muzică, încearcă să se destindă cu ceva. Arta poate fi o legătură cu lumea normală, dar, din păcate, nu poate servi ca un instrument – la orice agresiune se răspunde cu o apărare agresivă. Dacă vrei să te aperi eficient, trebuie să o faci cu arma în mână. Eu cred că arta e făcută ca să ne distragă de la rutina zilei, de la gânduri rele, de la disperare, dacă e artă adevărată. Însă nu New Age sau pop rock, muzica pop care e acum în top charturile din UK, din Franța, Beyoncé și The Time – mie mi se face rău, mai bine nu mănânc înainte de a asculta muzica aceasta. Dar muzica de calitate, arta bună, autentică are ceva în ea, poți tot timpul să te refugiezi acolo, poți să te sustragi de la grozăviile de zi cu zi, și nu doar despre război vorbim. Poți cumva să mai trăiești cu drumurile bombardate parcă după al Doilea Război Mondial, pe care le avem noi prin sate și raioane, dacă asculți puțin Pink Floyd, de exemplu, iar în paralel mai citești ceva de Haruki Murakami sau Mario Vargas Llosa. În acest fel te poți gândi că poate nu‑i totul chiar așa de rău, poate mai aștepți un pic și apare și asfaltul pe drum. Arta ne face, poate, puțin mai copilăroși. Chiar dacă citești romane apocaliptice, poți să ai gândul acesta că încă nu e totul pierdut, observi că există omenie unde și pe unde, și aici pot da câteva exemple – Apocalipsa de Stephen King, Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, 1984 de George Orwell sau chiar distopiile lui Iulian Ciocan, în care își imaginează cum o gaură neagră absoarbe aproape tot Chișinăul și totuși oamenii își văd de grijile lor, sunt și oameni printre oameni, sunt și câini printre oameni. Mai sunt multe altele… Important este, chiar și în timpuri de disperare, să ne ținem de citit, să ne ținem de artă, pentru că arta e un refugiu. Poate că nu te salvează de la pieire, dar găsești consolare acolo.
Olexandra Venslavovska, autoarea filmului ucrainean Ми з України (Suntem din Ucraina)
Desigur, se poate rezista, însă nu doar prin artă. Toate trebuie să vină mână‑n mână. Vreau să spun că națiunea ucraineană nu va exista dacă ne vom ucide fizic unul pe celălalt, pe front, dar și dacă nu va mai exista cultura ucraineană, or arta este o parte a culturii. De fapt, acest lucru se referă la toate națiunile – francezii vorbesc franceza, germanii vorbesc germana, polonezii – poloneza, iar ucrainenii au dreptul să vorbească ucraineana. Limbajul artei este mult mai accesibil, mai ușor de înțeles și transmite mai profund toate semnificațiile și poziția pe care toată lumea ar trebui să și‑o descopere și fixeze în sine. Dacă e să facem o comparație cu știrile de la televizor, acolo vedem niște fapte seci. Arta însă afectează direct lumea spirituală, iar mai apoi ne ajută să ne formăm o percepție logică, să ne dăm seama de niște lucruri importante. Este un lucru indispensabil, pentru că dacă pui la îndoială – vorbesc rusa sau ucraineana – , atunci nu vom câștiga niciodată războiul. E nevoie de o poziție fermă, care nu poate fi zdruncinată. Cultura nu ar trebui să se bazeze pe propagandă, ci pe tradiții. Noi, ucrainenii, avem o cultură foarte veche, care se bazează pe tradițiile noastre, și nu e vorba aici de o sută, două sau trei sute de ani. Strămoșii noștri, acum două mii de ani, au avut o societate civilizată, iar civilizația se transmite prin artă inclusiv. Dacă ai toate acestea în tine, îți formezi o poziție fără compromisuri. Nu poate fi vorba acum de niciun compromis – fie construiești o societate cu drepturi depline, civilizată, dezvoltată, fie te uiți tot timpul la ei și zici: ah, ei sunt ruși, la ei totul este ok, iar noi avem complexul acesta de inferioritate, o umilire inerentă culturilor mici, pentru că au fost influențate în mod constant de puterea aceasta imperială. Ucrainenii sunt o națiune foarte creativă, iar arta nu este o invenție tehnologică, ci e partea spirituală a omului, care nu poate să nu existe. Arta există în pofida a orice, chiar și în pofida războiului. Vedem că se scriu cărți, deși e război, se creează muzică. Ei bine, au un anumit colorit și totuși sunt niște realizări creative ale unor personalități care nu pot fi influențate de nimic. Tocmai acestea constituie instrumentul care formează câmpul cultural în care existăm, iar oamenii de artă sunt personalități foarte importante, având această particularitate de a trece prin ei înșiși arta și a o transmite mai departe.
Radu Vancu, scriitor, traducător
Îmi aduc aminte de enorma discuție de după al Doilea Război Mondial despre rolul artei, exact în acest context al totalitarismului. De fapt, întrebarea pe care o aveau cu toții pe buze și o rosteau foarte apăsat și foarte dur era o acuzație adusă artei – cum a fost posibil, se întrebau ei, ca nazistul german să nu fi fost transformat de arta germană, de muzica germană extraordinară, de literatura germană, de gândirea germană în filozofie? Cum a fost posibilă barbaria germană după atâtea secole de artă germană extraordinară? Nu cumva acest lucru înseamnă că arta minte, că filozofia minte? Arta ne promite că ne face mai umani, mai buni, și iată că a fost posibil să fii barbar, având, de fapt, enorma artă în spate, și s‑a ajuns foarte repede la a socoti arta fie inutilă, fie complice cu barbaria. Minți foarte serioase au spus asta, cele mai cunoscute propoziții sunt ale lui Theodor W. Adorno, din 1951, una dintre ele e aceasta: „A scrie poezie după Auschwitz e barbar”. Calificativul a fost ales foarte atent, „barbar” e un calificativ aplicat naziștilor, fasciștilor, celor care uciseseră. A scrie poezie te face, într‑un fel, asemănător lor, asta e ce spunea Adorno, de fapt. E clar de ce a spus asta, pentru că după Holocaust, după Auschwitz, după toată oroarea aceea, poezia pare o frivolitate barbară, insultătoare și, în plus, e și mincinoasă, îți promite că îți construiește frumusețe și că te face mai bun, dar, de fapt, nu face asta. Propoziția lui Adorno, care a ajuns celebră, a rănit atunci niște poeți importanți, în primul rând pe Paul Celan, care scrisese deja Fuga morții – poemul fundamental de după Auschwitz. A fost rănit Czesław Miłosz, marele poet polonez, care urma să ia premiul Nobel pentru literatură și care scrisese deja niște poeme extraordinare despre Holocaust. După aceea, Adorno îl citește pe Celan și i se pare că a fost o eroare propoziția sa. Celan spune: „Poezia e ce rămâne în limbaj după ce omul a fost distrus. Poți distruge omul, dar rămâne în limbaj ceva din suferința și umanitatea lui care va depune mărturie pentru om și după ce omul a fost asasinat”. Adorno a fost deplin de acord cu asta, dar a durat din ’51 până în ’68, aproape două decenii, ca să‑și recunoască eroarea. El scrie în ultima carte publicată în timpul vieții, Dialectica negativă, că s‑a înșelat când a spus că a scrie poezie după Auschwitz e barbar, poezia este, spune el, dreptul nostru inalienabil de a țipa sub tortură. George Steiner, un gânditor formidabil, spune, în ’60, într‑un articol scris direct în engleză: „Nouă ni se pare că Germania s‑a reconstruit economic, dar ce s‑a pierdut este limba germană; după nazism, ea nu mai este limba lui Goethe și a lui Schiller, nici măcar a lui Thomas Mann, este limba lui Hitler, a lui Goebbels, Himmler”. Steiner mai spune ceva foarte crud și dur: „Hitler a găsit în limba germană isteria destructivă de care avea nevoie, limba germană este un complice al lui Hitler”. Înțeleg toată revolta împotriva limbii și culturii ruse de acum – exact ceea ce s‑a întâmplat cu limba și cultura germană de după al Doilea Război Mondial. A durat două decenii până când lumea să înțeleagă că marea artă germană, de fapt, a fost un inamic al lui Hitler. Marii artiști germani au fost nevoiți să fugă, să se refugieze în alte țări, pentru că ar fi fost uciși. Au fost uciși cei care n‑au fugit, iar unii au supraviețuit și au depus mărturii în continuare. Arta reală e întotdeauna de partea umanului și împotriva dictatorilor. Acum se va întâmpla la fel – adevărata artă rusă este împotriva lui Putin, este împotriva barbariei, dar nu poți explica astăzi cuiva căruia i‑a fost ucis copilul și aruncat într‑o groapă comună la Bucea sau la Mariupol. Ar fi oribil să‑i vorbești despre artă unui om căruia i‑a fost asasinat copilul sau să‑i vorbești despre poezie – va avea o reacție ca a lui Adorno sau chiar mai dură. Va dura o vreme până când se va vedea că, de fapt, cu excepțiile acestea dezgustătoare ale lui Mihalkov, ale lui Vodolazkin, ale celor care într‑o formă mai explicită sau mai camuflată îl servesc pe Putin, cu excepția acestor complici ai lui Putin, adevărata artă rusă, ca și adevărata artă germană, ca adevărata artă dintotdeauna, e întotdeauna de partea umanului și împotriva dictatorului. Poezia e tocmai proba că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt. Celan a scris având ca intertext Auschwitz‑ul, în care îi muriseră mama și tatăl. El a ales să scrie în limba asasinilor mamei lui pentru că era limba în care vorbea cu mama. El avea cu limba germană această relație, care era de iubire și de ură în același timp, era limba cea mai intimă, limba în care vorbea cu mortul lui cel mai iubit și era limba asasinilor omului său cel mai iubit. El știa rusa – i‑a și tradus din rusă pe Lermontov, pe Cehov –, știa germana – a tradus din Kafka –, știa și a tradus mult din franceză, știa română, în care a scris, de asemenea, texte minunate, dar a ales să scrie în germană, știind ce complicații presupune lucrul acesta, pentru că era singura limbă în care se simțea împreună cu mama lui. Poezia lui Celan este, de fapt, proba că barbaria nazistă nu a putut ucide omul, a rămas cineva să depună mărturie și a depus. Eu nu am nicio îndoială că Putin și barocul acesta nazisto‑comunist vor pierde în fața umanului. Vor pierde războiul și acest lucru e clar, iar arta va depune mărturie despre felul în care cineva a încercat, sper că pentru ultima dată, în partea aceasta a lumii, să distrugă umanul în numele unor ideologii.
