„Trecând înot râul Ciulîm, peripeţiile unei progenituri dușmane”
Opera politică a lui Eminescu
Prin 1977, ne‑am apucat, împreună cu Gheorghe David și Ilie Bratu, să multiplicăm opera politică a lui Eminescu, în partea referitoare la Basarabia. Nu dispuneam de cartea publicată la București, Gheorghe David adusese filmul ei (sugera că mersese la Moscova și fotografiase paginile necesare de la Biblioteca Lomonosov), iar noi făceam fotocopii în garsoniera lui Ilie. Aparatele de proiectat și de uscat fotografii le împrumutasem de la Valeriu Levițchi (am locuit cu el într‑o cameră de cămin în perioada examenelor de admitere la Institutul Politehnic, era fiul poetului bucovinean Vasile Levițchi), iar hârtia fotografică și chimicalele le procuram de la diferite magazine, în volume modice, ca să nu bată la ochi.
„Cărțile” alcătuite din fotografii le distribuiam unor cunoscuți care, la rândul lor, le distribuiau altora. Mă bucuram când unii dintre colegi îmi spuneau că au citit opera politică a lui Eminescu de pe fotocopii, însemna că nopțile nedormite nu fuseseră pierdute fără rost. Peste un timp un fost coleg de serviciu (I.G.) îmi aduse alarmat vestea că un student de la Universitatea de Stat era amenințat cu exmatricularea dacă nu divulga de la cine luase textul publicistic al lui Eminescu. Ar putea să dea numele meu? Sigur, poate să dea numele meu, i‑am răspuns, dar mă îndoiesc că aceasta îl va salva, ar fi mai bine să spună că fotocopiile i‑au fost propuse, întâmplător, de un cetățean necunoscut, în grădina publică. Colegul nu a mai revenit cu alte vești și am dedus că a ținut cont de sfatul meu. Colegul de facultate și prietenul Nicolae Rusu a scris, nu demult, în „Gazeta de Chișinău” (din 11 noiembrie 2022) că a citit opera politică a lui Eminescu de pe un „teanc de fotocopii” pe care i le‑am dat eu și că a fost întrebat la KGB, prin 1977, dacă îl cunoaște pe Nicolae Negru.
Istoria Basarabiei
Iarăși împreună cu Gheorghe David și Ilie Bratu am ajuns la ideea că avem nevoie de o istorie scurtă, dar adevărată, a Basarabiei, pe care să o difuzăm prin cutiile poștale din Chișinău – mie mi‑a revenit să scriu textul, iar Ghiță și Ilie urmau să elaboreze și să construiască un rotaprint, David fiind pe atunci energetician la Moldenergo, iar Bratu ocupând funcția de mecanic‑șef la uzina „Moldavhidromaș”. Am lăsat la o parte teza mea (în domeniul metodelor matematice aplicate în economie) și m‑am apucat de istorie. Ca „aspirant” (doctorand), aveam acces la secția de literatură străină, inclusiv românească, a Bibliotecii de Stat „N.K. Krupskaia”.
Am scris textul timp de doi ani (e o compilație, firește), l‑am tipărit la o mașină de scris procurată, în trei, doar pentru textul dat (ca să complicăm identificarea proprietarului mașinii de scris). David a făcut proiectul rotaprintului, frecventând și el aceeași bibliotecă, Ilie construia la uzină piesele necesare, până a nimerit în vizorul KGB, din cauza că organizase, în 1980, în cadrul uzinei, sărbătorirea zilei lui Eminescu, 130 de ani de la naștere, ștanțând, cu ocazia respectivă, insigne cu chipul poetului, pe care le distribuise doritorilor, la uzină și în afara ei.
Fiindcă nu își recunoștea vina și nu era „cooperant” cu ofițerii KGB, Ilie Bratu a fost alungat de la serviciu; construcția rotaprintului nemaifiind posibilă, a ascuns piesele fabricate până la vremuri mai bune (mi‑a spus că le‑a îngropat undeva).
Ciudat, securiștii nu se interesaseră de opera politică a lui Eminescu, era imposibil ca ei să nu fi aflat (acum se confirmă că știau) cine o „reproduce” și o distribuie. Ilie m‑a avertizat că voi fi chemat și eu la KGB, fiind văzut deseori de vecinii săi. Treceau zilele, nu mă contacta nimeni, am crezut într‑un moment că pericolul a trecut, dar m‑am înșelat: într‑o dimineață am fost sunat la serviciu de un „sotrudnik” (colaborator) KGB – așa s‑a prezentat. Momentul se nimerise nu tocmai potrivit pentru mine, mă aflam în a 8‑a zi de foame, verificam, nu pentru prima oară, efectul ei pozitiv asupra organismului (despre care efect citisem într‑o carte).
Am mers la clădirea de lângă Planetariu, am intrat în sala de așteptare, pe partea dreaptă, unde era o masă, niște scaune și un telefon, atârnat pe perete, lângă o ferestruică închisă. Am ridicat receptorul, mi‑a răspuns o voce bărbătească, m‑am prezentat… În câteva minute, un kaghebist în civil, apărut pe ușa laterală, m‑a condus într‑una din camerele de pe ambele părți ale coridorului pustiu. S‑a prezentat ca Liviu Groppa. Din start, am fost întrebat, cu politețe afișată, dacă îl cunosc și în ce relații mă aflu cu Ilie Bratu, bănuit de declarații și acțiuni antisovietice. Am răspuns că îl cunosc, mă aflu în relații bune, deși ni se întâmpla să avem și dispute (ceea ce era adevărat), înnoptez uneori la el, fiindcă stau cu chirie la o gazdă unde nu am condiții prea bune, dar nu am auzit ca Ilie să facă declarații antisovietice. Întrebat despre cine îl mai vizitează pe Ilie, mi‑am „amintit” de o persoană, și doar de prenumele ei, care, credea Ilie, era informator. Am avut însă impresia că la KGB se știa bine cine îl vizitează pe Ilie Bratu, cum au aflat despre mine puteau să afle și despre ceilalți vizitatori, nu au insistat asupra detaliilor. Mi s‑a cerut să scriu cum l‑am cunoscut și în ce relații mă aflu cu el. În timp ce scriam, a mai intrat un kaghebist, fără să spună vreun cuvânt, a luat loc alături de Groppa, pe a cărui față nu se putea citi dacă noul venit e un șef sau un subaltern de‑ai săi.
Ne înțeleseserăm cu Ilie de la bun început cum vom explica de ce înnoptez la el, caracterul relațiilor noastre, cum ne‑am cunoscut, nu mi‑a fost dificil să simulez sinceritatea, înșirându‑le detalii adevărate, dar irelevante pentru scopul lor. Nu aveam experiența necesară a comunicării cu KGB, mă ghidam de informația pe care o culesesem din povestirile unor cunoscuți, de prin cărți și filme. Sentimentul meu era să mă prezint demn, dar nu sfidător. Ca să par mai credibil, am introdus și un detaliu „critic”: Ilie se lăuda că în satul său de baștină, Slobozia Mare, și alte câteva sate vecine, se vorbea și se dansa mai frumos decât prin satele din nord. În încheiere am scris că nu am observat la Ilie Bratu atitudini și manifestări antisovietice și, ca cetățean sovietic, nu aș fi tolerat așa ceva. Cel puțin în aparență, cuvintele mele nu au fost puse la îndoială.
Despre opera politică a lui Eminescu nici măcar nu s‑a făcut vreo aluzie. Concluzia mea a fost că kaghebiștii nu intenționau să ridice scandal în legătură cu aceasta, preferând să scoată din circuit, tacit, copiile făcute de noi. Nici nu erau prea multe exemplare, munca fotocopierii ne lua foarte mult timp. Ca să ne acuze pentru că multiplicam opera lui Eminescu, despre care majoritatea cetățenilor nici măcar nu auzise, ar fi trebuit să‑l acuze mai întâi pe Eminescu de antisovietism. Iar Eminescu devenise deja „poet național”…
Mi s‑a cerut să nu spun nimănui despre vizita la KGB, nici nu eram interesat să se afle la serviciu despre aceasta, însă nu puteam să nu‑i povestesc lui Ilie. Ne‑am întâlnit în seara aceleiași zile, i‑am relatat totul în detalii, nu a fost încântat de „improvizația” mea privind estetica graiului și a dansului sudice în comparație cu a celor nordice, dar nu s‑a supărat, și nu mai era sigur că persoana pe care o considera informator era într‑adevăr informator. Groppa s‑a ținut în limite formale, calm, nu m‑a amenințat, nu m‑a șantajat și nu a încercat să mă racoleze sau să clarifice viziunile mele. Vorbea de pe turnul interesului pentru Ilie Bratu, eu păream să fiu a cincea roată la căruța ce îl ducea spre ținta urmărită. Cum s‑ar fi comportat el, mă gândeam, dacă ar fi știut că eu chiar cunoșteam niște secrete ce i‑ar fi interesat mai mult decât niște „simple” declarații antisovietice.
Întorcându‑mă într‑o seară de la Ciutulești, am mers la Ilie și l‑am găsit acolo pe Gheorghe David, meșterind împreună ceva. Mi‑au povestit cu însuflețire că au construit un dispozitiv cu care vor da foc, de la distanță, panoului conținând inscripția „24 august, Ziua eliberării Chișinăului de sub ocupația fasciștilor germano‑români”, instalat, în română (cu litere chirilice) și rusă, în Piața Biruinței (viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale) – era pentru prima dată când se folosea sintagma „fasciștii germano‑români” cu o asemenea ocazie. „Dispozitiv” e prea tare spus, era o cutie de chibrituri, cu niște „gheare” prinse de ea, înăuntru se introducea un muc de țigară cu tutun uscat, ce se aprindea la un capăt, iar celălalt capăt se sprijinea pe o mulțime de gămălii de chibrituri îndesate în cutie. Tutunul a fost uscat cât se poate de bine, ca țigara să nu se stingă înainte ca focul să ajungă la gămălii. Aruncată pe neobservate, în trecere pe lângă panou, cutia, cu mucul de țigară aprins, mocnind, rămânea agățată cu „ghearele” de pânza panoului; peste un timp, când persoana implicată se îndepărta la o distanță sigură, din cutie izbucnea o flacără puternică, arzând pânza.
Au plecat spre centrul orașului după miezul nopții, Ilie trebuia să observe de la distanță dacă Ghiță nu e urmărit și dacă nu cumva s‑a stins mucul de țigară. „Operația” s‑a încununat cu succes. Când am trecut dimineața spre institutul de proiectări, ambele panouri erau scoase deja, deși fusese deteriorat numai unul. Dar lipsa unuia dintre ele ar fi bătut la ochi. Cu certitudine, KGB era în căutarea „răufăcătorilor”, cutezanța și tupeul lor le‑au dat bătaie de cap și le‑au lezat orgoliul. Dar nu s‑au gândit la Ilie sau Ghiță. Panoul era vizibil din clădirea guvernului, putea fi urmărit zi și noapte de milițienii de acolo.
„Surceaua nu sare departe de trunchi”
În același an, a fost chemat la „Planetariu” și fratele meu Gicu, denunțat de niște colegi de‑ai săi. Amenințările și presiunile asupra lui au fost foarte puternice, i s‑a amintit și de tata, i s‑a reproșat că ar fi surceaua ce nu sare departe de trunchi, se dorea ca el să‑și recunoască vina de a fi făcut declarații antisovietice (printre altele, ar fi spus, în cercul colegilor săi, că Basarabia a fost ocupată, nu eliberată de URSS, că sudul și nordul Basarabiei au fost rupte pe nedrept și trans‑ mise Ucrainei), să depună mărturii ce l‑ar compromite pe conducătorul său științific, profesorul Alexandru Moșanu. Nu recunoașterea în sine îi interesa, aceasta le oferea o pârghie în plus pentru a‑l șantaja.
L‑am sfătuit să nu recunoască în niciun caz nimic, să ceară confruntare cu autorii denunțurilor. Fiindcă a rezistat, s‑a încercat eliminarea lui de la Institutul de Istorie al Academiei, nu i s‑a aprobat teza de disertație, timp de cinci ani, până în 1986, fiind trecut pe linie moartă. „Dacă vă permitem să deveniți candidați în științe (doctori), după aceea nu vă mai putem face nimic”, l‑a amenințat un kaghebist. Ironic, un reprezentat al KGB m‑a vizitat la serviciu, ca să‑l influențez pe fratele meu mai mic să nu mai facă declarații „antisovietice”. Am avut o discuție destul de lungă, dar pașnică, în cabinetul secretarului de partid al Gosplanului, care ieșise undeva. „La drept vorbind, transmiterea sudului și nordului Basarabiei către Ucraina nu îmi este clară nici mie”, i‑am spus kaghebistului. El a încercat să‑mi explice că astfel s‑a dorit să se asigure accesul Ucrainei la Dunăre, pentru a o include în Convenția Statelor Dunărene. Dar la întrebarea de ce RSS Moldovenească nu ar fi putut face parte din această Convenție, s‑a poticnit. Am avut senzația că îmi dădea dreptate, căci s‑a grăbit să plece.
A rămas totuși o enigmă pentru mine de ce kaghebiștii m‑au tratat altfel decât pe Ilie Bratu, pe fratele meu Gheorghe Negru, pe Vasile Nedelciuc, Gheorghe David (o să revin la cazurile lor). De ce nu m‑au amenințat, nu m‑au șantajat și de ce nu mi‑au propus să le fiu informator? De ce nu mi s‑a incriminat nimic, de parcă nu știau nimic despre mine, despre al cui fiu sunt? Nu eram și eu surceaua ce nu cade departe de trunchi, ca fratele meu? Mă gândeam uneori că, posibil, au ajuns la concluzia că nu le pot fi de folos, fiindcă nu eram prea sociabil, ci mai curând introvertit, izolat. Uneori însă aș fi vrut să cred că printre kaghebiști, printre cei ce s‑au lăsat prinși în plasa toxică a KGB de tineri, nedezmeticiți încă, existau și unii care își regretau pasul. Eram naiv să presupun că ar trebui să existe un nucleu patriotic și în structurile de vârf ale administrației coloniale din RSSM. Au existat înalți funcționari cu intenții patriotice (Anatol Coropceanu, Vasile Vâșcu ș.a.), dar au fost identificați repede, demiși sau chiar băgați la închisoare. Selecția și sistemul de urmărire a fiecărui nomenclaturist lăsa puține șanse de coagulare a unei organizații antisovietice în instituțiile de stat, am înțeles aceasta după ce am fost angajat la Gosplan.
În general însă, încercam, prin comportamentul meu, să nu le ușurez munca celor de la KGB. Una era să spui că ești român, că vorbești limba română, că trebuie să revenim la alfabetul latin, că Basarabia a fost ocupată de Rusia și URSS, că băștinașii erau discriminați și supuși unui proces intens de deznaționalizare și rusificare, că în orașe se resimțea o lipsă acută de școli și grădinițe pentru ei – adevăruri pe care nici kaghebiștii mai „obiectivi” nu le puteau nega în sinea lor –, și altceva – că‑i urăști pe ruși, că sunt niște porci, că ai trage în ei dacă ai avea o armă… Am rupt imediat relațiile cu o persoană ce îmi declarase într‑un moment că s‑ar fi pornit să ucidă ruși în stradă dacă ar fi avut o mitralieră. Așa ceva putea spune doar un provocator sau cineva care nu avea discernământ. Și fiindcă persoana respectivă nu părea lipsită de inteligență, am tras concluzia că era rău intenționată. Din punct de vedere formal, se cerea un efort mult mai mare să‑i trimiți la închisoare pe cei care nu recunoșteau independența „limbii moldovenești” față de limba română sau vorbeau despre necesitatea revenirii la alfabetul latin, despre faptul că URSS a ocupat, nu a eliberat Basarabia, regimul ocupant nu era interesat să‑i victimizeze pe „naționaliști”, ci să‑i demonizeze. KGB‑ului îi revenise rolul „profilactic”, adică de intimidare, de hărțuire, de speriere a patrioților, a eventualilor disidenți. Pentru regim era important ca ei să tacă, să nu‑și spună gândurile în public.
Procese judiciare se intentau mai rar sau erau secretizate (cazurile Mihai Moroșanu, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Alexandru Usatiuc, Alexandru Șoltoianu, Alecu Reniță…), de cele mai dese ori se încerca intimidarea, șantajul, apoi alungarea de la facultate sau serviciu (Ilie Bratu și alte cazuri nenumărate) sau plasarea în spitalele de psihiatrie (Gheorghe David ș.a).
După 1985, voi citi opiniile unui emigrant rus, disident, despre cum să te comporți cu KGB. El recomanda să nu răspunzi la întrebări, să nu depui niciun fel de mărturii, oricât de inofensive ar fi acestea, adică să ocupi o poziție de confruntare deschisă, de nerecunoaștere a legitimității KGB și, implicit, a URSS. Eu și majoritatea prietenilor mei (cu excepția lui Gheorghe David și a lui Ilie Bratu uneori) am evitat conștient o luptă deschisă, scopul nostru era să‑i facem pe kaghebiști să creadă că suntem cetățeni loiali, am mers pe calea duplicității, apreciind atunci că nu aveam șanse să învingem. Dar orice strategie rațională care te determină să minți, să te conformezi, care presupune o amânare a bătăliei decisive conține și o doză de umilință, poate ascunde și o frică, o lipsă de curaj.
Brejnev, Andropov, Cernenko…
În noiembrie 1982, în ziua în care era înmormântat Brejnev, coborâsem, în pauza de masă, la cantină. La intrare, am fost oprit de V.O., directorul adjunct al Institutului de Planificare: „Cantina se închide. Mergeți în «Ungherul roșu» să vizionați funeraliile în transmisiune directă”, porunci el. „Dar mi‑e foame!” i‑am replicat. „O să mâncați în timpul funeraliilor Secretarului General?! Nu se poate!” „De ce nu? Și dacă voi simți și alte necesități, ce fac, mă abțin, nu mă duc la toaletă?” „V‑am spus că nu se poate!” Întorcându‑mă brusc și urcând pe scări, spre biroul meu, l‑am surprins pe curatorul de la KGB (Voznesenski îi era numele, iar prenumele nu mi‑l amintesc) trăgând cu urechea la controversa noastră. Nu peste mult timp, un coleg, poetul Vasile Nedelescu, m‑a avertizat alarmat, după mai multe zile de frământări, că a fost invitat de „curatorul” KGB în secția specială a Institutului, unde i s‑au pus întrebări referitoare la persoana mea. Și vecinul din cămin mi‑a dat de înțeles că „doi tipi de la Planetariu” s‑au interesat de mine. Se pare că erau alți kaghebiști, responsabili de alt domeniu, nu de cel „naționalist”. Dar nu a urmat nimic, căci după Brejnev a murit foarte repede Andropov, apoi, și mai repede, Cernenko și, probabil, kaghebiștii înșiși o fi ajuns la concluzia că se fac de râs urmărindu‑mă pentru refuzul de a privi funeraliile unui secretar general.
În aceeași perioadă, l‑am cunoscut pe directorul unui centru de calcul, P.C., care mi‑a propus copii ale unor cărți despre yoga. Nu știu de unde le obținea (într‑un caz mi‑a spus că de la un coleg din Kiev), literatura yoga, nefiind compatibilă cu ideologia comunistă, nu se găsea în librării și biblioteci (la Biblioteca „N.K. Krupskaia” era o singură carte în română, tradusă la București, din bulgară, cu exerciții practice). Aparate Xerox de asemenea nu găseai pe atunci la fiecare colț, se ducea o evidență strictă a fiecărui aparat, dar fiindcă salariile operatorilor erau mici, ei nu refuzau un câștig suplimentar dacă era propus de un om de încredere; P.C. comanda xerocopii și pentru mine. Prin 85 sau 86, într‑un articol din „Gazeta de seară”, P.C. va fi „demascat” pentru preferințele sale ideologice „nesănătoase”. Ca director, el nu putea să nu fi fost membru de partid și aceasta îi agrava situația. Un timp, am crezut că KGB‑ul îmi va face o vizită și mie, dar fiindcă nu s‑a întâmplat nimic, am dedus că P.C. m‑a protejat. Sau eu, nefiind membru de partid, mă bucuram de „privilegiul” neștiut al unor lecturi mai variate.
Apoi veni perestroika
Apoi veni perestroika… Gheorghe David, crezând și el, naiv, că s‑a produs schimbarea, îi trimise o scrisoare lui Gorbaciov în care își expuse opinia privind invazia armatei sovietice în Afganistan. S‑a referit, firește, și la ocuparea Basarabiei, la faptul că se falsifică identitatea noastră, că ni s‑a luat alfabetul latin. Două copii ale scrisorii au ajuns, prin Ilie, la mine, ca să le păstrez. Ghiță a fost arestat în drum spre Tiraspol, trimis în interes de serviciu, la sugestia KGB, probabil, ca să nu fie căutat de colegi. Fiindcă nu se dezicea de cele scrise, a fost declarat nebun și închis în spitalul psihiatric din Dnepropetrovsk, RSS Ucraineană, unde a fost ținut doi ani, până când valul schimbării numit perestroika a atins și țărmul RSSM.
Într‑o zi, în primăvara anului 1986, după ce se răspândise vestea că Ghiță a fost arestat, istoricul Ion Conțescu (cumnatul lui Ilie Bratu, care, la rândul său, devenise, după ce mă căsătorisem, nașul nostru), m‑a întrebat dacă mai am cumva copia scrisorii lui David. Când i‑am transmis, a doua zi, o copie, el m‑a avertizat să nu divulg acest fapt nimănui, niciodată, în orice situație, chiar dacă vremurile se vor schimba, ceea ce a sunat atunci ca o predicție ciudată, utopică. (Am relatat acest episod în „Jurnal de Chișinău”, prin 2000, indicând doar prima literă a numelui său, apoi, în 2009, după ce a murit subit, am considerat că nu mai există niciun risc și că trebuie să spun adevărul.) Peste vreo jumătate de an, în primăvara anului 1987, pe căi știute doar de Conțescu (nu am încercat să aflu ceva de la el), copia scrisorii lui David a ajuns la Munchen și a fost citită la Radio Europa Liberă. (A doua copie e prin hârtiile mele, a fost publicată de Viorel Mihail în revista „Nistru”.) Numele lui David a figurat în lista deținuților politici din URSS, alcătuită de Departamentul de Stat al SUA; după aceasta, ucrainenii nu au mai dorit să‑l țină la Dnepropetrovsk. În 1989, primăvara, Ghiță mi‑a telefonat de la Costiujeni, optimist și glumeț, ca întotdeauna, rugându‑mă să‑i aduc niște cărți, printre ele fiind și Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir (un timp, până a mă căsători, l‑am găzduit în camera mea din cămin, știa ce cărți am). A fost eliberat în același an, după ce la un miting i s‑a rostit numele, iar Gheorghe Ghimpu a propus mulțimii să se meargă la Costiujeni pentru a cere punerea lui David în libertate.
După primul meu articol din „Jurnal de Chișinău”, Ghiță m‑a întrebat cine e misteriosul C., dacă nu e cumva Conțescu. Nu‑i puteam spune. I‑a telefonat și lui Conțescu, însă acesta nu a recunoscut nimic, telefonându‑mi apoi, la rândul său, mie, jucând un pic de teatru, interesându‑se cine o fi fiind enigmaticul C., care l‑a salvat pe Ghiță David.
(Fragmente din cartea în pregătire „Trecând înot râul Ciulîm, peripețiile unei progenituri dușmane”, ce urmează să apară la Editura Arc)
