Timp de o săptămână, alături de un pumn de poeți pe care am ajuns să-i îndrăgesc, ne-am refugiat în cateva sate din raionului Glodeni, la Art Fest. O decuplare de la furtuna de știri și temeri, departe de gălăgia Chișinăului, claxoanele, înjurăturile din centrul orașului și mai aproape de locurile unde poezia (mea) iese mai ușor, unde se simte mai la ea acasă. Acolo unde, așteptând cerul albastru să se transforme într-unul purpuriu, mușcați de gâze dubioase, ne șlefuiam poemele. Acolo unde am urcat stânci și movile gâfâind și am dansat desculți pâna uitasem cum ne cheamă de oboseală. Oboseala – am împărțit-o și pe ea, am stat în rând după cafea cu ochii netreziți, apoi am scos-o pe hârtie.
ArtFest pentru mine a fost despre oameni. Oamenii cu degetele însemnate de pix, de ulei și pânză, de soare, de pământ. A fost despre poveștile pe care le-am împărțit, despre micile frustrări cotidiene pe care le-am diluat în poezie. Despre conversațiile spirituale în căldura și zguduiala trupurilor pe drumurile neasfaltate de la sat. Despre un acasă verde, blând, primitor de oameni și de poezii.
***
Primesc ca un dar momentul în care pădurea se leagănă
ca o frunte mică pe gleznele mamei
momentul în care crengile împrăștie lumini
momentul în care gândurile ei devin șoapte devin cânt
și mă îndeamnă să cunosc cerul și pământul dinăuntru meu
aici, pădurea e trupul de copil ce gângurește a viață și care ascunde povești
de vârsta lui Dumnezeu
