În Hușnița, un orășel parcă eșuat din timp, destinele unor legionari, securiști și aventurieri se încrucișează sub semnul unei istorii necruțătoare. Romanul lui Isac Olișcănescu, Ivoria Belova. Patimile după Heidegger (Junimea, Iași, 2025), transformă această lume provincială într‑o scenă unde pasiunea, ideologia și filosofia lui Heidegger se întâlnesc într‑o neobișnuită „apocalipsă” a epocii postbelice. Cum ajunge celebrul gânditor neamț într‑un orășel provincial din Banat și cum anume filosofia acestuia devine orizontul unei întregi desfășurări narative vom vedea urmărind atent cartea. Ambiția romanului este de a suprapune o narațiune istorică realmente spectaculoasă peste o schemă filosofică destul de vizibilă. Din această tensiune rezultă atât farmecul cărții, cât și unele dintre limitele ei.
Intriga se desfășoară pe fundalul violent al Celui de‑Al Doilea Război Mondial și al instaurării comunismului în România. În centrul ei se află un orășel imaginar – Hușnița, în realitate Oravița –, fostă perlă provincială a Imperiului Austro‑Ungar, ajunsă după război un spațiu suspendat între ruină și stagnare. Orașul pare scos din istorie, iar simbolul acestei suspendări este ceasul din turnul bisericii romano‑catolice, oprit în noaptea Revoluției din 1989. Legenda locală spune că mecanismul ar fi fost împușcat de șeful Securității înainte de sinucidere – un gest absurd, dar perfect potrivit pentru at‑ mosfera de fatalism metafizic pe care romanul o cultivă.
Naratorul, Grigore Pribeagul, este un pictor basarabean itinerant, un fel de intelec‑ tual vagabond care traversează spații și istorii fără să se fixeze nicăieri. Pentru el, incapabil să se atașeze de un loc, nu casa‑locuirea constituie formula ontologică de siguranță, ci tocmai călătoria. Casa lui este drumul. Aici, el funcționează mai ales ca dispozitiv de introducere în poveste, un observator predispus la reflecții existențiale și la analogii filosofice. De altfel, întreaga construcție a romanului mizează pe această atmosferă de angoasă ontologică, cu evidente trimiteri la gândirea lui Martin Heidegger: omul aruncat într‑o lume străină, copleșit de destinul implacail, dominată de anxietatea neantului. Dacă această dimensiune filosofică este uneori explicită, dar fără nota de ostentație, adevărata forță a romanului stă în inteligența scenariului epic. Igor Olișcănescu construiește o rețea de destine intersectate, dominată de două personaje masculine puternice: Vasile Știucă/Caras, un găinar dintr‑un sat basarabean, care va deveni ulterior agent sovietic și apoi demnitar comunist, și Ilie Ilidianu, legionar implicat în rezistența anticomunistă din munții Banatului. Prima lor întâlnire are loc pe frontul de lângă Moscova, într‑un moment absurd de fraternitate spontană între doi soldați din tabere opuse care descoperă – fumând în noroiul de sub tancuri – că vorbesc aceeași limbă.
Destinele lor se vor lega straniu, aproape ironic prin Ivoria Belova, pe jumătate rusoaică, educată în cultura rusă, cu veleități de salonnière. Pentru Vasile, ea este victima unui viol, executat cu siguranță solemnă în timpul unei operațiuni de tâlhărire, când o surprinde singură și fără apărare noaptea sub plapumă, în urma căruia se va naște un copil. Pentru Ilie, aceasta e femeia pe care o salvează de la o altă agresiune și care, ulterior, îi devine soție. Coincidențele narative sunt numeroase și, uneori, forțate, dar autorul le exploatează cu suficientă abilitate încât să le transforme într‑un mecanism dramatic eficient. Ivoria Belova este, fără îndoială, personajul cel mai bine realizat al romanului, în spatele căruia intuiesc că autorul ascunde un profund complex Pygmalion – o creează pentru a se îndrăgosti de ea. Frumoasă, senzuală, nu lipsită de extravaganțe erotice, imprevizibilă și în același timp profund nemulțumită de propria existență, ea este construită explicit după modelul bovarismului literar. Precum Emma Bovary sau Anna Karenina, Ivoria trăiește într‑o permanentă tensiune între viața banală pe care o duce și viața romantică pe care și‑o imaginează. Lectura literaturii ruse, în special a romanelor lui Tolstoi și a poeziei lui Lermontov, îi oferă un scenariu existențial alternativ: pasiunea erotică devine pentru ea o formă personală de mântuire, chiar dacă nu în sensul religios cel mai profund.
În roman, această pasiune capătă accente aproape mistice. Ivoria consideră și interpretează dragostea frenetică drept o cale de izbăvire de destin, o experiență extatică prin care trupul pare să se desprindă de condiția sa perisabilă: „În lipsa patimii, care de bună seamă e oarbă, carnea noastră (…) s‑ar vlăgui și până la urmă ar putrezi! Te rog să mă crezi, numai această patimă oarbă oprește dezintegrarea noastră materială. În extazul iubirii erotice, la un moment dat, trupul nostru, în mod miraculos, își pierde din esența sa perisabilă, care îl ține legat de pământ și, într‑o sublimă uitare de sine, pare a se înălța în spațiu! Zboară… Calea îndrăgostiților de a ajunge la Dumnezeu este iubirea frenetică, așa precum cea a pustnicilor e rugăciunea asiduă. Numai prin frenezie ne putem mântui”. Acest crez al Ivoriei va explica, de‑a lungul întregii cărți, bună parte din gesturile, deciziile ei, iar la nivel personal îi va asigura coerență și, totodată, justificări pentru stilul ei aventuros.
Ideea este seducătoare, dar și riscantă literar, pentru că autorul o explicitează adesea prea direct, transformând unele pasaje într‑o demonstrație de fantezii lubrice. În mod paradoxal, bovarismul Ivoriei devine una dintre cheile tematice ale cărții. Într‑o societate destrămată, periferică și devastată de istorie – război, ocupație sovietică, represiune politică –, personajele caută forme personale de salvare. Ilie Ilidianu găsește refugiu în credință și ajunge, după detenție, să se retragă la mănăstire. Ivoria, în schimb, se salvează prin ficțiune: visul ei romantic funcționează ca o formă de rezistență psihică în fața brutalității realului. De altfel, rezistența nu este întru totul realizată, pentru că o găsim și în ipostaza de pacient la psihiatrie, și chiar în prologul cărții îmbătrânită, cu mințile încețoșate bântuind străzile, aciuată în gara din Hușnița cu o carte de Martin Heidgger în mână.
Ambiția filosofică a romanului devine și mai evidentă prin introducerea unui personaj secundar, Franz Krutt, fost student al lui Heidegger, acum prizonier de război. Într‑un episod simbolic, acesta povestește o experiență trăită alături de profesorul său în Alpi, în timpul unei furtuni devastatoare. Stihia naturii părea dirijată în chip obscur de filosof, care căpătase astfel statură demiurgică. O hiperbolă, desigur, datorată adulației de care se bucura din partea discipolilor săi. Lecția lui este aceasta – trebuie să ne identificăm cu forța naturii chiar și atunci când capătă aspecte devastatoare. Frica este sentimentul izvorât din opoziție la mersul naturii. Învingerea acestei frici, cedarea extatică și participarea cu încântare la marile tulburări și schimbări produse de curenții naturii înseamnă adevărata libertate, adevăratul eroism. Episodul oferă romanului subtitlul, dar și impresia că autorul ține la sensul filosofic al propriei construcții.
Din punct de vedere stilistic, Isac Olișcănescu scrie cu plăcerea de a picta scene puternice vizual, cinematografic. Proza lui are multă picturalitate, tușe groase și culori intense, uneori aproape fauviste. Scenele erotice sunt descrise cu o voluptate senzorială evidentă, iar dialogurile au adesea o vivacitate scenică ce trădează instinctul dramaturgic al autorului. Pe de altă parte, această exuberanță stilistică riscă pe alocuri să lunece în excese. Cu toate acestea, Patimile Ivoriei Belova rămâne o construcție epică ambițioasă, care va fi continuată, după spusele autorului, într‑un al doilea volum. Întrebarea implicită a cărții rămâne provocatoare: cum își mai poate salva individul interioritatea într‑o epocă dominată de violența comunismului dirijat de la Moscova prin funcționari delegați? Sinistrul personaj Vasile Știucă/Caras va deveni emblema corupției și a oportunismului, ilustrarea cea mai dizgrațioasă a „omului nou” de tip sovietic.
Meritul principal al romanului stă în această galerie de destine care se încrucișează într‑un spațiu periferic, dar încărcat simbolic. Hușnița devine o metaforă a lumii de după catastrofa războiului: un loc în care istoria a trecut ca o furtună, lăsând în urmă oameni care încearcă, fiecare în felul său, să supra‑ viețuiască, dar îi va distruge sau împinge la alienare. Cu o formulare foarte sugestivă a lui Karl Kraus, referitoare la Viena din preajma Primului Război Mondial, putem vedea în orășelul de provincie pictat de Igor Olișcănescu o „stațiune experimentală a sfârșitului lumii”. Sub aparența unui roman istoric plin de personaje pitorești, cartea Ivoria Belova ascunde o ambițioasă meditație despre istorie, destin și sensul profund, ontologic, al lumii.
