De‑o febrilitate glacială, notațiile lui Tudor Voicu din recentul său volum dărâmături (Tracus Arte, București, 2025) alcătuiesc secvențe în care existența poetului se înfățișează într‑un mozaic de fracturi exterioare și de surpări interioare. Atrag atenția, în textele acestea, de‑o brevilocvență scurtcircuitantă, sobrietatea, chiar o anumită austeritate a discursului, care potențează tensiunea unor nuclee imagistice, compacte ca structură și viziune, de‑o ironie tăioasă, pe alocuri.
Printre atâtea ruine obiectuale, corporale, spirituale, cadrul de filmat se mișcă lent și surprinde o realitate în amorțire, unde singurul semn sau semnal îl mai reprezintă acele tresăriri ale unei lucidități nu de tot mortificate. Viziuni/vizualizări ale unei lumi surprinse ca un interstițiu între două reprize apocaliptice descrie, în fond, întregul volum semnat de Tudor. Reflecții pe marginea unei existențe descompuse parcă sau formate din spectre ale solitudinii și ale dezolării, pigmentate cu o esență fină de sarcasm macabru: „puțină viață/ puțină singurătate/ puțină uitare/ în ochii unui animal/ torturat să facă piruete” sau „suntem fracturi ambulante/ săgețile unui masacru/ tăiem copaci/ odihna putreziciunilor/ ne schimonosim/ trăim cu speranță/ termite înspăimântate/ de propria înmulțire”.
Ekg‑uri ale rupturii și ale unei arlechinade sepulcrale, textele par a avea aerul unor verdicte capitale vizavi de suprimarea oricărui ritm vital, uneori a oricărei licăriri de normalitate. Are loc, astfel, proiectarea continuă a acestui climat al angoasei atemporale, dotat, din nefericire, și cu o anumită ciclicitate și regenerare: „un cimitir de semeni/ și ziduri/ o pâine carbonizată/ rotația și revoluția groazei/ în jurul propriei vieți/ noi suntem firul de iarbă dintre/ dărâmături/ suntem frică minciună și milă/ când vouă vi se termină viața/ copiii pământul părinții”. De asemenea, o anumită frondă este îndreptată împotriva oricărui conformism social, domestic. Lumea devine un teritoriu înconjurat de ziduri înalte, lipsite de acele firide de aerisire sau de scăpare din limitarea sufocantă pe care o impun. Spectrul speranței, fără a ivi neapărat vreun orizont al alinării, al ieșirii din tot acest marasm tentacular, se impune redând o realitate onirică, desprinsă parcă din picturile abstracte: „ai o gaură în plămânul drept/ o luminezi cu bricheta zippo/ și zici/ uite/ e loc de încă o inimă”. De altfel, izul persistent al unei anumite tandreți, jovialități reiese din tot acest tablou nelipsit astfel de un aer candid.
Totodată, se produce o dezvrăjire a contingentului prin dezvăluirea fățișă a osaturii sale thanatice, a circuitelor sale infernale, a experiențelor existențiale a căror poveste este „întunericul”, cel povestit „ca și cum l‑aș fi inventat eu”. Sau, într‑un autoportret al cărui colorit sarcastic, autoironic pare destul de fățiș, poetul declară: „am visat capătul universului/ sunt o formă de viață/ inteligentă/ am hernie de disc”. În tot acest context grav și tensionat răzbate totuși o patină onirică și joculară, care mai revigorează atmosfera de până acum: „în sinea mea se dau reprezentații de balet/ în sinea mea nu se bea nu se fumează/ în sinea mea se‑așază zi și noapte un poet/ care în sinea lui bea și fumează/ dar poezia rezistă și după două‑trei pahare/ – trecând prin genunchii poetului – rămâne‑n picioare”.
În miezul acestei existențe tot mai scufundate în apa fără mal a ororii, răul devine din ce în ce mai palpabil. De aceea, în majoritatea textelor, ca principal element al acestei poetici a deziluziei și a angoasei permanentizate, dezorientarea devine laitmotiv poetic și identitar. Poetul, chiar și atunci când se deplasează într‑o direcție anume, pare că stă pe loc; și atunci când încearcă să descopere firul vreunei coerențe sau să restabilească vreun echilibru pierdut, de fapt, face slalom sau se confruntă cu atâtea dezechilibre și ezitări, cu atâtea indecizii și renunțări.
Astfel, ca un verdict general al epuizării și al dezumanizării, acesta redă panorama omenirii actuale în culorile înghețate ale înstrăinării, ale confuziei: „frumoși ca viteza luminii/ am fi știut să venim de departe/ și de nicăieri/ un cuib de șerpi o casă pustie/ e dimineață/ privesc/ apusul de pe cealaltă față a lumii” sau „o dimineață în care ne trezim/ surdomuți/ orbi/ și/ paralizați/ va fi doar strigătul gropii/ de care se apropie/ târnăcopul”.
Întreaga poezie a lui Tudor Voicu aduce în prim‑plan o atmosferă în care declinul uman, obiectual, temporal chiar, capătă o stranie consistență, chiar și tactilitate.
