„Cărțile frumoase sunt scrise într‑un fel de limbă străină.” Marcel Proust, Contre Sainte‑Beuve
Anul 2022 ar putea fi considerat de critica de specialitate Anul Ernaux, complex și plenar, punctat de aparițiile editoriale Le jeune homme [Tânărul] (Gallimard), Les Cahiers de l`Herne Annie Ernaux și Les années super 8 [Anii Super 8], filmul documentar familial care a fost prezentat la Les Quinzaines des Réalisateurs de Cannes. Creația sa, care se întinde pe nu mai puțin de șaizeci de ani, a fost încununată cu prestigiosul Premiu Nobel pentru Literatură. S‑ar putea spune că aceste trei evenimente editoriale majore au anunțat cumva momentul Nobel prin confirmarea dimensiunii pluridisciplinare și plurimorfe a creației sale, la care aș adăuga caracterul palimpsest al scrierii sale. Pentru că la Ernaux nu este vorba despre opera ca termen generic atribuit scrierilor sale, ci mai degrabă despre creație în sens plenar, cu manifestări care acoperă mai multe forme și stiluri de expresie: jurnalele intime și extime, romane, scrieri auto‑socio‑biografice, texte de critică, intervenții publice la evenimente socioculturale și chiar politice. Este o creație complexă pentru că folosește ca materie de scriere nu numai cuvântul, dar și imaginea și senzațiile, fiind senzorială, viscerală și profund proustiană. De asemenea, este o scriere fotografică, cinematografică și, nu în ultimul rând, sonoră, muzica și șansoneta populară franceză punctând pe alocuri cuvântul.
Literatura contemporană nu mai este o literatură de salon sau de idei, de dezbateri în stil clasic, ci o literatură scrisă cu și despre viață așa cum este ea trăită, visceral și profund real, cu accente pe alocuri naturaliste. Este o scriere demetaforizată, directă, obiectivă și factuală, violentă pe alocuri, care taie asemenea unui cuțit. Instaurându‑se în siajul gândirii feministe beauvoiriene și al conceptelor sociocritice bourdieusiene, creația ernaliană reprezintă o sinteză a acestora, deși am putea‑o percepe ca pe o internalizare naturală a unor concepte și concepții prin ridicarea lor la rang de artă. De asemenea, există în arta sa urme ale gândirii flaubertiene, a lui Camus sau a Virginiei Woolf, numindu‑i doar pe câțiva. La un nivel mult mai subtil, arta ernaliană înseamnă căutare‑restituire‑reparație și armonizare. Este o căutare senzorială, auditivă și vizuală a urmelor materiale în sensul madeleinei proustiene, dar și căutarea formei și a stilului necesare pentru a reda materia, substanța scrierii. În acest sens limba, ca mijloc de expresie și restituire, este esențială. Ea va crea astfel, în sensul lui Proust, o nouă limbă, uneori străină atât cititorului comun, cât și criticii. Și dincolo de temele pe care le abordează și care desființează parcă vechile tabuuri culturale legate de condiția femeii și problema feminismului, avortul, căsnicia, condiția scriitoarei și acceptarea/recunoașterea ei în critica literară, se întemeiază un scris care sfidează regulile formei, stilului și ale sintaxei tradiționale, rezultând o limbă străină și neînțeleasă de unii. Însă oare scrierea de viață care se instaurează odată cu viața însăși, fiind profund impregnată de dinamica acesteia, nu înseamnă o adaptare din mers inclusiv a tehnicii de scriere a acesteia? Oare Annie Ernaux, care scrie de mai mult de cincizeci de ani în acest limbaj quasiment nou, parcă în mod voit neobservat sau considerat de unii nedemn de domeniul înalt al literaturii, nu este o inovatoare la nivel de stil și formă de scriere, de limbaj, dar și prin așa‑zisa sfidare a canoanelor tradiționale ale genurilor literare? Și, din nevoia de a pune în cuvânt în mod cât mai fidel posibil viața și instanțele acesteia, își creează un nou gen literar bine argumentat prin fisiunea și fuzionarea în același timp a granițelor genurilor literare tradiționale: auto‑socio‑biografia cu variațiile foto‑auto‑socio‑biografia sau cinemato‑biografia. Scrierea sa se instaurează ca rezultat al dorinței si necesității de a „îmi răzbuna rasa și sexul” și de a repara, iar destinul ei de scriitoare începe așa cum ea însăsi afirmă: „la capătul unei generații de țărani fără pământ, de muncitori și de mici comercianți, de indivizi disprețuiți din cauza felului lor de a fi, a accentului, a inculturii lor, ar ajunge să repar nedreptatea socială datorată provenienței mele” (Conférence Nobel par Annie Ernaux, Lauréate du Prix Nobel de Littérature 2022).
Scrierea de viață înseamnă devenire, transformare, iar în scriere, așa cum remarca Gilles Deleuze în Critique et clinique, nu există liniaritate: „Nu există o linie dreaptă nici în lucruri, nici în limbaj. Sintaxa reprezintă ansamblul de devieri necesare și create de fiecare dată pentru a revela viața în lucruri” (p. 12). Annie Ernaux dovedește o „apetență” constantă pentru a‑și (re)defini arta scrierii, ceea ce denotă constanta căutare a formei și stilului, ceea ce Viginia Woolf, pentru arta căreia a declarat mereu o simpatie aparte, a ocolit cu desăvârșire. Aceasta din urmă a subliniat mereu neputința definirii artei creației, poate aceeași neputință pe care Sfântul Augustin a resimțit‑o atunci când i s‑a cerut sa definească Timpul: „A scrie înseamnă și a deveni altceva decât scriitor. Pentru cei care se întreabă în ce constă scrisul, Virginia Woolf răspunde: cine vă vorbește despre scris? Scriitorul nu vorbește despre acest aspect, fiind interesat de alte lucruri” (Gilles Deleuze, Critique et clinique, p.17). Jurnalele intime, de scriere, interviurile, articolele, precum și emisiunile sau colocviile la care a participat și continuă să participe reprezintă tot atâtea ocazii în care scriitoarea își definește arta scrierii. L`atelier noir [Atelierul negru], republicat în 2022 în ediție revizuită și adăugită la Gallimard în colecția „L`Imaginaire”, este jurnalul scrierii care atestă, conform autoarei, „geneza dificilă a aproape tuturor cărților mele, parcursul obscur, presărat de ezitări și incertitudini până în punctul în care nu se mai pune problema întoarcerii, căci ar fi imposibil” (Annie Ernaux, L`atelier noir, [Atelierul negru], p.9).
În meta‑textele sale apare în mod recurent dilema persoanei la care ar trebui scris textul: „(…) mă preocupă dilema persoanei, eu sau ea, chestiune crucială în literatură. Totul se întâmplă ca și cum după ce am eliminat eu din Anii, nu îl mai puteam folosi singur pentru a relata la trecut, dar trebuia să îl modulez cu tu, ea, noi” (Annie Ernaux, L`atelier noir, p. 11).
Și tocmai aceste căutări și încercări, dar și conceptualizarea lor teoretică, dincolo de temele sau subiectele textelor sale, fac din scrierile sale creații complexe, atingând mai multe paliere tematice și de conținut, dar și de artă a construcției, de instaurare a creației în sine. Consider că acest strat este extrem de valoros și demn de luat în seamă de critica de specialitate.
Transpunerea intimului, a Vieții și a Ființei în scriere reprezintă motorul creației sale, căci „Scriitorul ca vizionar și receptor, scopul literaturii: constă în transpunerea vieții în limbajul care încarnează Ideile” (Gilles Deleuze, Critique et clinique, p. 16).
Le jeune homme [Tânărul] e o carte de dimensiuni reduse și, dincolo de povestea redată, este o trecere în revistă a artei sale, aspecte care din punctul nostru de vedere primează. Povestea este doar un mijloc, o reminiscență proustiană pusă în cuvânt printr‑un stil și o formă care pun în lumină subtilitatea artei sale. Textul este literatură, avant la lettre, una care interferează cu Viața, rezumată subtil de autoare în epigraf: „Dacă nu le scriu, lucrurile nu și‑au atins limita, nu au fost decât trăite” (Annie Ernaux, Le jeune homme, [Tânărul], Gallimard, 2022). De aceea, această ultimă scriere a sa nu ar trebui citită ca o „carte reziduu”. „Experiența” scrierii acestui mic text trebuie integrată în marea experiență a scrierii ernaliene și judecată ca atare.
Les Cahiers de l`Herne Annie Ernaux însumează atât texte critice, cât și intervenții ale scriitorilor sau artiștilor proveniți din mai multe zone ale artei, precum muzica, teatrul, pictura sau cinematografia. La acestea se adaugă latura exploratorie a acestor scrieri prin interogarea dimensiunilor sociologice, istorice și uneori psihanalitice ale creației ernaliene, punând în evidență plurivalența acesteia, la care se adaugă extrasele din jurnalul intim sau din cel de scriere.
O altă manifestare a creației ernaliene ține de cinematografie, anunțată deja în scrierile sale, cu precădere în Les Années [Anii] (2008). Producția Les Années Super 8 [Anii Super 8], film documentar familial realizat împreună cu fiul ei, David Ernaux‑Briot, și prezentat la Quinzaines des Réalisateurs de Cannes, este o încununare a creației sale. Atât prin imagine (film), cât și prin cuvânt, Annie Ernaux caută să restituie o secvență din istoria ei individuală cu interferențe colective, căci, așa cum remarcă ea însăși: „Revăzând filmele noastre Super 8 realizate între 1972 și 1981, mi s‑a revelat faptul că acestea constituie nu numai o arhivă de familie, dar și o mărturie despre felul în care ne petreceam timpul liber, stilul de viață și aspirațiile unei clase sociale, în deceniul care a urmat după 1968. Aceste imagini mute, am avut dorința de a le integra într‑o relatare aflată la frontiera intimului, socialului si istoriei, de a transmite moda și culoarea acestor ani” (Annie Ernaux, https://www.quinzaine‑cineastes.fr/fr/ film/les‑annees‑super‑8).
Pentru Annie Ernaux literatura nu este neutră, ea înseamnă și angajament politic. Iar prin angajamentul său ideologic, aceasta frizează de multe ori cu granițele politicului. În ultima apariție televizată intitulată „Annie Ernaux et Maryam Madjidi”, transmisă de Arte în data de 29 decembrie 2022, autoarea și‑a reafirmat poziția de scriitoare angajată prin punerea în evidență a unui fenomen social „marginal” asimilabil mișcării feministe meToo, mai precis locul și condiția infirmierelor, menajerelor etc. în societatea contemporană (https://www.arte.tv/fr/).
Proiectul său general de creație este expresia profundă a iubirii, ea însăși o parafrazează în acest sens pe Dalida: „Povestea mea este o poveste de dragoste”. Dar timpul de scriere a pasiunilor s‑a scurs, căci nu mai este timp pentru a fi trăite, conform autoarei: „Adevărata viață trăită este literatura” (Annie Ernaux, Arte). Și nimic din ceea ce nu a trăit și nu a filtrat prin ființa sa nu poate deveni literatură. Chiar dacă timpul de scriere a pasiunilor s‑a scurs, a mai rămas un timp al reminiscențelor, al literaturii de sertar, cu care nu va înceta să ne surprindă până în ultima clipă a călătoriei sale pământene și nu numai, mărturie fiind jurnalul său intim care urmează a fi publicat post‑mortem. Și fiecare nouă creație a sa este o tentativă sau o iluzorie căutare a „luminii”: „Fiecare carte este o tentativă – iluzie – de a ajunge la lumină” (Annie Ernaux, L`atelier noir, [Atelierul negru],p. 12).
