Poeziile despre mamă au fost dintotdeauna mult îndrăgite și mereu actuale. Când mă gândesc la tema mamei în poezie, primii autori care îmi vin în gând sunt Mihai Eminescu, Grigore Vieru și Adrian Păunescu. În versurile acestor poeți, mama este prezentată prin ochii copiilor săi, ajunși adulți. Altfel de chip al mamei am descoperit însă în cartea Danielei Botnaru Certificat de naștere, apărută la Univers Educațional în 2022. În această carte, maternitatea însăși este cea care își spune povestea, cu bune și cu mai puțin bune, cu bucurii multe, dar și cu tot atâtea griji și dureri.
Daniela Botnaru este absolventă a Facultății de Litere a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. A alcătuit, împreună cu poetul Virgil Botnaru, două antologii de poezie: Pașii mamelor noastre și Pașii taților noștri, apărute la Editura Prut Internațional în 2020. În același an, a obținut Premiul Municipal pentru Tineret, domeniul Literatură. Iar volumul de versuri despre care mi-am propus să vorbesc, Certificat de naștere, reprezintă debutul său editorial.
Cartea este împărțită în trei capitole (Prima viață, Intermezzo, A doua viață), care se deschid cu citate reprezentative pentru conținutul fiecăruia, și poate fi citită ca un ghid inițiatic pentru tinerele cupluri, viitorii părinți, dar în special pentru viitoarele mămici. Experiența maternității este comprehensibil și detaliat explicată, de la metamorfozele ce se produc în corpul care a fost binecuvântat să poarte o nouă viață: „[…] corpul meu cunoștea schimbări,/ pe care le descopeream cu încetul” (examen de capacitate, p. 7) până la „durerea aceea,/ de zici că se rupe ceva din tine/ și rămâi gol pe dinăuntru […] (p. ) și la senzația că acel corp îmbătrânește prematur, așa cum nu mai reușește să poarte toate poverile cotidianului, ale unui cotidian adesea monoton: „când nu mai am răbdare, nici putere, îmi spun/ că trupul meu îmbătrânește mult prea repede” (program zilnic, p. 62). De altfel, există și o perspectivă a tatălui asupra schimbărilor generate de maternitate, care, uneori, pot transforma soția în „fructul oprit” (fructul oprit, p. 8), iar ceea ce se pertrece cu trupul mamei după naștere pune bariere între pilonii familiei: „o vreme/ n-a putut să se apropie de corpul meu, de parcă/ copilul nostru luase din mine/ tot pentru ce mă iubise el până atunci” (un bărbat dulce, p. 11).
Dar aceste momente trec și ambii părinți își unesc eforturile pentru a le dărui copiilor tot ce există mai bun pentru ei, mai ales ceea ce le-a lipsit lor pe când erau copii: „în copilărie n-am fost niciodată la carusel/ și nu mâncam niciodată dulciuri în zilele de lucru […]/ i-am hotărât lui V./ că băieții noștri nu vor duce lipsă de nimic” (anii cei buni, p. 58).
În aceeași ordine de idei, de la primul la ultimul capitol al cărții, urmărim efortuile mamei, urmărim cum viața ei de zi cu zi este transfigurată în artă, în poezie. Primul capitol e despre prima naștere, urmată de multe neliniști, angoase și o grijă excesivă față de copil, cum o vedem în poemul biluțe de apă – de teama ca nu cumva copilul să confunde „biluțele colorate/ de plastic/ cu care se joacă” cu picăturile de apă, mama renunță la ideea de a-i da să bea din cană, copilul bea doar din sticluță (biluțe de apă, p. 19). Lucrurile se schimbă însă în ultimul capitol, cu cea de-a doua viață adusă pe lume: „la a doua sarcină,/ o iei mai ușor cu toate” (experiență de viață, p. 52). Un lucru râmâne totuși neschimbat. Indiferent de câți copii are o mamă, își dorește ca toți să fie fericiți. Și în toată agitația în numele stării lor generale de bine, cu grija pentru alimentație, ordine, duminicile „în centre comerciale” (anii cei buni, p. 58) și altele, se naște regretul de a oferi totuși prea puțin timp copilului.
Daniela Botnaru creionează un eu poematic neobosit. În niciuna dintre poeziile sale nu am simțit că personajul liric s-ar plânge de prea multă muncă. Este genul de mamă care se consacră în întregime, se dăruiește plenar familiei. Nu există decât un singur poem în care vorbește despre o potențială călătorie „undeva în doi”, unde ar savura „un spumant în liniște” și și-ar face „planuri de viitor,/ ca înainte de nuntă” (luni de miere, p.64). Dar nici în această călătorie nu ar pleca singură. Nu își dorește o vacanță de la toți și toate grijile de acasă, ci doar câteva clipe de tandrețe alături de tatăl copiilor săi. Iar în poemul cântec de leagăn, îi cere puiului să doarmă pentru ca ea să-i calce „lui o cămașă,/ pantalonii și-un sacou,/ pentru mâine la birou” (cântec de leagăn, p. 17). Poemul luni de miere, precum și altele de acest gen care întregesc lumea din carte, cum ar fi diplomație afectivă și metamorfoze,sunt, de fapt, tot un fel de ghiduri, doar că pentru o viață fericită în doi, apoi în trei și în patru. Pentru că vin momente în viață când trebuie să facem niște alegeri și e musai ca ele să fie bine gândite: „cu cât mai mult i-am înstrăinat pe unii,/ cu atât mai mult mi l-am apropiat pe el” (metamorfoze, p. 70).
Prin urmare, în carte descoperim și o filozofie de viață de familie, la baza căreia stă maternitatea, al cărei câmp semantic îl descoperim tot aici: „sânii tari”, „grețuri”, „mare poftă”, „pofte ciudate”, „sarcină”, „nopți albe”, „alăptez”, „luat în brațe”, „nani-na”, „creșă”, „plânset”, cu frici ancorate în realitatea de afară. Frica de COVID, de războiul din țara vecină, pe care părinții nu știu cum să îl explice copiilor.
Scriind această carte, Daniela Botnaru sigur nu și-a propus să facă un manual despre cum ar putea mamele să își stăpânească fricile sau să treacă corect prin etapa maternității. Or, nașterea în sine rămâne a fi un mister, așa cum, imediat după naștere, mamele le știu pe toate, de parcă ar avea o funcție prestabilită undeva în subconștient, care trebuie doar activată, după cum precizează autoarea: „[…] însă, după ce am născut, mi-am dat seama/ că le știam dinainte pe toate, de undeva…” (resurse interioare, p. 13). În orice cheie ar fi citită această carte de poezie, ca un ghid de maternitate sau unul de căsnicie, sau ca o carte despre mamă, cu siguranță va emoționa publicul cititor!
