Spațiul casei ca un habitat creat de om,un soi de microcosmos, includea întotdeauna reprezentările mitologico‑poetice despre lumea înconjurătoare și despre omul însuși. Interioarele caselor tradiționale bogat decorate cu scoarțe (ce aveau rolul unei cărți, incrustate cu imagini de o mare putere simbolică), cu prosoape țesute și brodate, ciorchini de iarbă smulși în spatele casei ori busuioc agățat de grinda din tavan, laița de lemn incrustată sau pictată, toate reprezentau o reflecție a lumii, dar una mai frumoasă, mai luminoasă și mai fantastică. Căci, ca un peisaj interiorizat, casa inspiră o atmosferă de liniște și sacralitate. Dar ce se întâmplă când totul dispare? Uși, ferestre și pereți. Ce rămâne din casă? Casa e doar materie sau un construct spațial însuflețit de om? Ce ecouri se vor răsfrânge în această casă astăzi, ce mărturii vom lăsa: frică, incertitudine, speranță?…
În această toamnă, Muzeul Național de Artă al Moldovei a găzduit timp de 19 zile expoziția „aCASĂ”, mesajul căreia este la fel de actual și astăzi. Deja de un an, de la 24 februarie 2022, se aud în case ecourile războiului, se simte durerea și incredibila absurditate a ororilor cauzate de acesta. Expoziția, ca o casă construct, a interiorizat în miniatură artistică și aparent inofensivă această lume mare lipsită de siguranță. Cu Valeria Barbas în rol de curator, expoziția a reunit artiști din patru țări: Ucraina, Polonia, Republica Moldova și România. „aCASĂ” nu pretinde să reprezinte în mod tradițional landșaftul real, ci, mai curând, caută să surprindă peisajul psihologic și emoțional.
Proiectul performativ Lingând rănile războiului (2016–2022), realizat de artiștii ucraineni Lia Dostlieva și Andrii Dostliev, poartă o tentă stoică, profetică. Imaginile ce se perindă în fața ochilor prezintă dispariția lentă a unei lămpi de sare în formă de tanc, achiziționată de la un magazin de suveniruri din Bahmut la sfârșitul anului 2016. Această lampă de sare transfigurată de artiști în „obiectul traumei” a fost linsă literalmente până când a dispărut definitiv în urma unui proces lung și dureros. Imaginea – pildă – sugerează calea care urmează a fi parcursă încă, astfel ca arta să împlinească funcția sa terapeutică de a confrunta trauma colectivă și a rearticula memoria disipată a comunităților afectate. Războiul nu va dura veșnic. Va fi odată și odată pace, iar calitatea acesteia va fi condiționată de capacitatea noastră, a tuturor, de zi cu zi, puțin câte puțin, de a „linge aceste răni” și de a remodela lent și dureros „obiectul traumei”.
Lucrarea Violettei Oliinyk Glorie Ucrainei (2022) prezintă o imagine a bandajelor tactice și a pulberii de coagulare a sângelui, toate aliniate în două cuvinte care ar urma să susțină eroii, tații și frații voluntari pe frontul de est. Imaginea ne‑a amintit involuntar de inscripția cu gust amar de pe izvorul din Kriopigi, care ține să ne amintească că „libertatea nu este dată, ci este obținută prin eforturi și sacrificii”. În timp ce o privim, se varsă sânge pentru patrie, pentru casă și pentru cei dragi. Se va vărsa tot sângele?! ori câteva vieți ar putea fi salvate de aceste mici bandaje culese din donații și fonduri colectate de artiștii ucraineni și artiștii internaționali? Dincolo de actul artistic, Glorie Ucrainei este o dovadă a mobilizării eforturilor comune, dovadă de solidaritate.
Expoziția „aCasă” întrunește diverse medii artistice și un spectru larg de viziuni asupra realității inteligibile a războiului. „Casa” este zdruncinată de ecoul dezastrului, de dilema refugiaților, de delirul propagandei, de colonialism și anticolonialism, de trauma colectivă și cea individuală, de efigiul eroilor, de declarațiile politice, de abominațiile războiului, de proteste și îndemne pentru pace.
Tensiune și o oarecare teroare în expoziție a fost generată de o serie de șase mitraliere modelate (de Valeria Barbas), ce păreau suspendate în aer și îndreptate direct spre centrul „casei improvizate a galeriei”. Britton Buckner remarcă: „Dacă ar avea o figură umană acolo ar fi fost cu totul prea deranjant. Dar golul și disponibilitatea poziției păreau să indice că oricare dintre noi ar putea fi în spatele armei” – țintaș și țintiți laolaltă. Dar „arta nu poate opri un glonț, însă poate opri mâna celui care trage”, spune Kerber. De cealaltă parte a sălii mitralierele violente par să dialogheze cu lucrările artiștilor români Eduard Constantin (În cele din urmă, suntem atât de fragili) și Tudor Pătrașcu (Steag alb). Toate trei par a fi reconfigurări spațiale, postmoderne a picturii 3 mai 1808 – Împușcarea revoltaților madrileni de Francisco de Goya. În fine, Ghenadie Popescu ne invită într‑o artă video să îl mâncăm pe Putin în timp ce vorbește, de parcă am putea cu acest gest devora toată demagogia și propaganda și descoperi în spatele lor oameni adevărați.
Expoziția a fost întregită de lucrările artiștilor Maria Kulikovska, Mariya Hoyin, Taras Polotaiko, Daryna Gladun, Lesyk Panasiuk, Anton Logov, Alex Avega, Boris Gumeniuk, Zuzanna Janin, Teodor Ajder, Marta Romankiv, Anna Rutkowska, Pavel Brăila, Mihail Calarașan, Igor Svernei, Iurie Puzdrovschi, Mihail Puzur, Dumitru Crudu și Dan Perjovschi, precum și de picturile copiilor refugiați din Ucraina create în cadrul atelierelor de pictură „Casa Mea Ucraina”.