Considerați că noi, românii, îi ajutăm suficient pe ucraineni? Dumneavoastră, personal, ce ați făcut sau ce faceți pentru această cauză?
Radmila Popovici, poetă, textieră
Insuficient. Și nu doar românii, ci Occidentul în ansamblu. Eu am făcut puținul pe care am știut să-l fac: un volum de poezie, manifest poetic Și eu sunt Ucraina (Editura Junimea, 2023), și am organizat o campanie video în care am implicat 14 personalități din Republica Moldova, care au recitat poemele din volumul menționat. De asemenea, am compus textul unui imn al Ucrainei în limba română, imn pe care l-a interpretat soția ambasadorului Ucrainei la Chișinău, Olesia Șevcenko. Am vorbit pe diverse scene, în emisiuni și în fața comunităților din diasporă despre această gravă problemă a umanității și a Ucrainei. Am donat și distribuit volumele ca să fie cât mai vizibilă atitudinea mea și pentru a-i încuraja și pe alți oameni să aibă curaj. Am susținut recitaluri în cadrul spectacolelor și am organizat evenimente artistice pe această temă. Toate aceste inițiative sunt documentate pe rețelele sociale. Slavă Ucrainei! Fără rezistența ei, am fi fost deja cotropiți – și noi, dar și românii din dreapta Prutului.
Alexandru Popescu, scriitor
Mereu mă macină gândul că atât noi, românii, cât și restul lumii care condamnă acest război nu facem suficient pentru a-i ajuta pe ucraineni. Oare se poate admite că sprijinul e suficient când vedem că ostilitățile continuă deja al treilea an și bombele rusești tot cad peste casele și școlile din Ucraina? Cumva ne-am consolat cu gândul că americanii și britanicii trimit ajutor militar de miliarde de dolari în Ucraina și asta ar fi destul. De ce să ne mai agităm și noi, românii? Oare nu avem și noi griji sau lipsuri? Știrile despre război nu ne mai dau fiori. Cumva am rutinat din faptul că zilnic, în Ucraina mor zeci sau sute de militari, oameni civili și copii, cumva acceptăm că războiul se va întinde pe alți câțiva ani, dar asta nu ne mai privește. Am găsit pe internet câteva clasamente ale țărilor care sprijină cel mai mult Ucraina. România e cam peste tot la coadă, undeva pe locul treizeci. De Republica Moldova nici nu mai spun, că acolo avem și mai puține resurse. Asta, în timp ce Ucraina e țară vecină, iar evoluțiile de pe front ne pot afecta în modul cel mai direct. De parcă ne-a cuprins pe mulți o indiferență letargică, o convingere absolut regretabilă că lucrurile se vor rezolva de la sine, fără implicarea noastră. În acest sens îmi amintesc de celebra frază a filozofului irlandez Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Da, am primit în România și Republica Moldova mii de refugiați ucraineni, i-am hrănit și cazat. Nu e suficient însă. Judec în baza propriei experiențe. La începutul războiului am donat niște bani pentru armata ucraineană. De câteva ori am făcut transferuri financiare modeste pentru ajutoare umanitare ucrainenilor refugiați. Apoi, nu am făcut nimic luni în șir. Abia recent am mai donat puțin, după ce citisem o știre că alți 50 de civili au fost uciși în urma unui atac aerian în orașul Poltava. Încerc să mă informez din surse credibile despre război și să le distribui rudelor sau prietenilor aceste surse. E și asta o contribuție, zic eu, pentru că războiul modern se poartă și pe ecranele telefoanelor mobile. Înțeleg că aș putea face mai mult pentru cauza ucrainenilor, însă văd în jur și mai multă apatie și asta mă debusolează. Și nici nu am vreo soluție universală. Cred că trebuie să ne trezim din nou („Deșteaptă-te, române!”) și să ne pese mai mult de acest război, să facem donații, să trimitem colete umanitare în Ucraina, să primim refugiați, să combatem dezinformarea, să cerem guvernelor de la București și Chișinău să trimită arme și muniție pe front. Însă ceva e slut la Prut și din nou îmi amintesc o vorbă a fostului președinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti: „Nu știu ce nu avem, dar era bine să fie”.
