„Când vorbim despre lume, vorbim de fapt despre lumină”
Andrei Gamarț: „Ceva de care nu știi cum să te apropii, partea asta basarabeană”
(Dialogul între Moni Stănilă și Andrei Gamarț a avut loc la Chișinău, la Galeria de Artă Iusty, pe data de 12 octombrie, în cadrul expoziției „Mirare” (13.09‑31.10.2024). Cenaclul „Republica” al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” a fost partener al evenimentului.)
Pe Andrei îl cunosc din 2008 și pot să‑l numesc prieten. Eram interesată inițial doar de poezia lui și l‑am descoperit relativ târziu în pictură, dar m‑a impresionat încă din primul moment. Motiv pentru care am și deschis cu el colecția Arte de la Editura Prut, unde puteți găsi un album, Eclipsa, apărut acum doi ani, în care se regăsesc și aceste tablouri. Astăzi avem, după cum anunță evenimentul, o discuție cu un artist. Așa că vreau să fac o discuție pornind de la această expoziție.
În ce an te‑ai mutat la București? Coincide cu anul ultimei expoziții (la Chișinău)?
Ultima expoziție a fost în 2008, la Galeria Alexander, între prieteni. Tot în 2008 m-am mutat la București.
Andrei spunea că nu a mai avut de 16 ani o expoziție în Republica Moldova și eu m‑am uitat pe pliantul de prezentare și l‑am întrebat dacă acesta e motivul pentru care a ales 16 lucrări. Mi‑a zis că nici nu a observat coincidența.
Cunosc foarte mulți artiști și scriitori basarabeni, mutați definitiv în România, ca și tine. Și cred că dintre toți cei plecați, tu ești în continuare receptat foarte clar ca artist basarabean, de aici, de la Chișinău. Nu știu cum se întâmplă în România.
În România… bine, s-au mai estompat granițele și sunt perceput ca autor român, de fapt. Doar că e o latură în creația mea mai neobișnuită, mai diferită de ce se face la București. Transpare educația și formarea mea (m-am format la Chișinău). Și e ca o pată oarbă, o umbră, care îmi aduce ceva în plus. Ceva de care nu știi cum să te apropii, partea asta basarabeană, pe care eu nu mi-o afirm totuși foarte deschis.
Dar fiecare revenire la Chișinău e o revenire acasă, nu?
E o revenire acasă, da.
Ai simțit în cei 16 ani în care n‑ai avut nicio expoziție la Chișinău o frustrare că nu ai expus aici?
Nu am avut timp pentru astfel de frustrări. Când treci de o anumită vârstă, te gândești să-ți analizezi parcursul. Am făcut asta acum câțiva ani, puțin înainte de pandemie. Și am înțeles că e important pentru mine să aduc o expoziție și la Chișinău. Am avut mai multe expoziții în România. Bine, la Chișinău am apucat să organizez doar trei expoziții personale, cred, dar eram la început de drum, mai timid în încercările mele.
Cât de mult te‑ai schimbat?
M-am schimbat foarte mult. Ceea ce am și observat la vernisaj. Și erau artiști, profesori pe care-i cunosc din perioada de facultate și din mediul artistic de atunci și-mi ziceau că m-am schimbat foarte mult. Și, da, m-am schimbat mult, fiindcă atunci când am plecat, în 2008, am ajuns într-un alt mediu, cu o altă deschidere la ce se face în prezent. Și e normal așa, pentru că înveți, înveți și cunoști tot felul de oameni, expresii și încerci să te cauți, să te regăsești cumva în această nouă realitate. Fiindcă lumea artei în România este mult mai largă, e foarte diversă, mai ales în București.
Mi‑a plăcut foarte mult că ai ales titlul acestei expoziții „Mirare”. Explici într‑un clip pe internet cum ai ajuns la această denumire și vorbești despre latinescul „a privi”. Dar cred că ai ales „mirare” nu doar pentru această coincidență, ci și pentru acea primă privire. Pentru că mirarea e o primă privire, cumva. Și cred că, uitându‑ne la lucrările tale, vedem că ele surprind momentele în care apare și o uimire. E o privire uimită, să spun așa. Te‑ai referit, cu siguranță, la tablourile pe care le prezinți.
Da, într-un fel, și la tablourile care sunt expuse aici. Eu am gândit expoziția ca pe un rezumat al parcursului meu artistic. Aici sunt lucrări din 2013 până în 2024, deci cam 10 ani. Fiind preocupat mult de actul privirii, mă interesează ca artist să cercetez și să văd cum funcționează o imagine, cum vedem noi imaginile, cum le recreăm văzându-le. Și atunci, întâmplător, am găsit acest cuvânt. Mirare în latina vulgară înseamnă „a privi”, în latina clasică e „mirare”, cuvântul pe care îl cunoaștem cu toții.
Dar e și ceva neobișnuit. Mă gândesc acum că, de exemplu, în Banat se folosește expresia „să‑ți spun o mirare”, „să vezi ce mirare” pentru ceva care iese din tipar.
Da. Sunt în aceste lucrări, cum ziceai tu, niște momente pe care e greu să le fixez. Asta mi-am propus. Să prind un moment care este greu de fixat. Și atunci…
Care poate trimite în mai multe direcții.
Da, poate trimite în mai multe direcții. Cam așa încerc eu să lucrez. E o adâncime în fiecare lucrare, sunt niște straturi sau paliere ascunse percepției.
Și pentru că ai precizat asta, vreau să ne spui acum de unde știi când o lucrare este finalizată. Cred că e un moment mult mai greu de stabilit decât atunci când lucrezi la un text literar.
Pentru mine, personal, o lucrare este gata atunci când nu mai știu ce să fac la ea.
Dar durează ore sau zile în care te reîntorci, privești?
Durează, da. Durează zile… Nu știu. Într-o lună, să zicem, pot să fac o lucrare și să tot revin la ea până mă mulțumește. Sunt lucrări la care revin peste ani și le văd cu alți ochi și atunci uneori intervin. Dar în momentul când nu mai am ce să adaug, când ea funcționează de la sine, atunci lucrarea este gata.
Mă uit după semnătura ta.
Nu mai există. Din 2012 nu mai semnez pe lucrare.
Nici pe spate?
Pe spate, da.
Și atunci… Când pui semnătura? Când ești sigur că e gata?
Un artist ar trebui să-și pună semnătura după ce este gata lucrarea. Eu o semnez abia când merge într-o expoziție sau spre vânzare, atunci trebuie semnată neapărat.
Deci, înțeleg că ți‑ar plăcea să nu fii nevoit să semnezi lucrările.
Nu, nu. De ce nu? Doar semnez lucrările, ca să-mi amintesc ce-i cu acea lucrare.
„o pierdere a vederii scurtă”
Dacă o lună îți ia să te lămurești dacă lucrarea este gata, atunci câte luni îți ia să faci o lucrare de mari dimensiuni?
Depinde de împrejurări.
Cea din spatele nostru? (Orbirea)
Cea din spatele nostru… aproape în doi ani, dar e și o lucrare mai specială. Bine, ea se numește Orbirea și pentru că începând să lucrez la ea, am avut un moment, cum să zic, patologic: o scurtă pierdere bruscă a vederii.
Somatic.
Somatic, da, nu știu de fapt. Abia după ce mi-a revenit vederea, am terminat lucrarea.
Deci, chiar ai avut momentul ăsta în care ți‑ai pierdut vederea.
În timp ce lucram la Orbirea. Și de asta a durat atât. De obicei, să fac o lucrare mare îmi ia, nu știu, o lună, două luni. Dar lucrez în paralel la mai multe pânze.
Și una mică?
Și una mică poate să dureze la fel. Depinde de ce vreau, la ce rezultat vreau să ajung. Deci, depinde și de tehnică, și de context. Și de stare. De asta ziceam că e o adâncime în fiecare pânză, fiindcă pornești cu o idee sau cu o imagine foarte neclară. Pornești mai degrabă cu un fel de stare pe care vrei să o reproduci. Și în timp ce lucrezi, înaintezi în această căutare a clarității.
„să creezi o imagine care să atingă și pe altcineva așa cum te atinge pe tine”
Deci, punctul de începere e asemănător cu cel din literatură.
Da. Imagine, o stare, un sentiment, ceva care…
Se cere spus.
Se cere spus și arătat. Și atunci această imagine se transformă în timpul lucrului. Devine… mult mai complexă, îți dai seama că de fapt ce ai simțit tu poate simți și altcineva. Și începi să… să creezi o imagine care să atingă și pe altcineva așa cum te atinge pe tine.
Că tot am vorbit aseară de Jon Fosse: în Septologia, pentru că personajul e un pictor, vorbește foarte mult despre ce spui tu acum și despre faptul că există niște imagini foarte adânci, un sine interior pe care încerci să‑l expui și de acolo vine mulțumirea sau nemulțumirea față de ceea ce reușești să faci. Și el (personajul) spunea atunci că are tablouri pe care nu vrea să le vândă, la care n‑ar renunța niciodată. Ai astfel de tablouri și tu?
Da, am și eu.
E vreunul expus aici?
E acel tablou gri, tot Orbirea se numește.
De unde am totuși speranța că puțin, puțin mai vedeai.
E lucrat după episodul cu pierderea vederii. Am încercat cumva să reproduc cum se vedea atunci. Eu am luat-o așa, ca pe o experiență de autocunoaștere, de… Mi se părea curios, adică eu sunt obișnuit să lucrez cu imaginea, cu vederea, și în momentul când vezi lucrurile, că ele de fapt arată diferit și pot arăta în multe alte feluri, abia atunci îți pui problema, de fapt, ce sunt aceste lucruri și care este miezul unei reprezentări, al unei imagini. Și… da, asta am vrut să transmit, să fixez cumva în timp acea perioadă de… cum să zic, de căutare și de… mirare. Fiindcă m-am mirat atunci când nu mai vedeam, vedeam de fapt tot în primă fază, dar luminile puternice nu le mai vedeam.
Fapt susținut și de tabloul despre care vorbești. Era a doua orbire sau prima?
Aceasta e prima lucrare dintr-o serie ce se numește Orbirea, a doua cronologic, după pânza mare.
Da, și tot Fosse (știu că l‑ai citit) spunea că arta reprezintă cu totul altceva, că trebuie să‑ți transmită starea despre care vorbești tu și că nu poți vorbi de tablouri frumoase sau urâte, că poate fi un tablou urât care să fie artă și poate fi un tablou frumos care să nu fie artă. Crezi că e adevărat ce spune aici?
Mi-e dificil să spun… adică nu sunt în poziția în care să judec dacă o artă este bună sau proastă. Poate să-mi placă ceva sau nu, să rezonez cu ce văd sau nu. Dar e totuși ceva personal. Eu gândesc imaginea, lucrările astea ca pe niște oglinzi… E un început, de fapt, de imagine la care cel care privește adaugă de la sine ceva sau caută să vadă ceva de ce are nevoie.
Cum, de altfel, spune și Roxana Dragu în prezentarea expoziției: „Pentru Gamarț oglinzile sunt mai mult decât simple obiecte, ele sunt fenomene enigmatice capabile să surprindă nu doar imaginea imediată, ci și adâncimea, timpul și esența lucrurilor”. Sau, cel puțin, asta îți propui. Eu zic că îți reușește…
Mă gândesc la o suprafață când vorbesc despre oglindă. Și o pictură este o suprafață, dar una și alta sunt doar în aparență niște suprafețe. E o adâncime în ele în care se ascund și se arată mult mai multe imagini, în aceste straturi de timp, de experiențe și atunci, privind, fiecare își găsește imaginea, își găsește reflexia. „eu vin cu ocazia asta de a arăta ceva de care să te poți agăța”
„eu vin cu ocazia asta de a arăta ceva de care să te poți agăța”
Există, până la urmă, în orice lucrare de artă și o dimensiune simbolică, nu în modul scolastic în care am învățat noi despre simbol, dar în sensul alăturării a două realități, una care o transcende pe cealaltă și vin împreună.
Exact.
Astea sunt straturile despre care vorbești?
Eu lucrez cu imagini, deci trebuie să-mi dau seama cum funcționează o imagine și încerc să lucrez cu imagini care să aibă un spațiu larg de manevră sau de interpretare. De obicei sunt niște imagini arhetipale, greu de explicat cumva, adică le simți, mai întâi le simți, abia la a doua, la a treia privire îți dai seama de anumite lucruri, ce transmite această imagine. Dar prima privire este cea care, pur și simplu, exact ca o muzică, te atinge, te cutremură sau te neliniștește, dar nu știi de ce. Și sunt multe imagini de genul acesta la care nu avem acces conștient și care ne ating aproape visceral, și eu încerc să-mi dau seama care sunt aceste imagini, cum funcționează ele și de ce au atâta putere asupra noastră și să le folosesc.
Și când folosești aceste imagini, vine la un moment dat, să zicem, critica de artă și interpretează total diferit un tablou al tău. Ce senzație îți dă o astfel de interpretare?
Bine, prima senzație este că, da, nu e ce trebuie, dar îmi dau seama că, de fapt, este normal ca fiecare să vadă ce caută să vadă. Suntem diferiți cu toții, de fapt, și fiecare dintre noi are niște nevoi, niște așteptări ale lui și eu vin cu ocazia asta de a arăta ceva de care să te poți agăța.
Bine, uite, ca să facem un exercițiu și să fie mai clar, să zicem că Andrei n‑ar fi aici. Să zicem că nu l‑aș cunoaște, n‑am vorbit înainte despre artă cu el, iar eu ar trebui acum să spun cuiva ce văd eu prin acest tablou (Orbirea). Aici aș vedea momentul creației. Această oglindă, sfera aceasta mă trimite la ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a descris ca logos spermatikos, din care se desprind loghiile, ideile, care după aceea iau trup și devin trup și iată, toate aceste trupuri ca niște emanații din sfera centrală și în momentul de lumină care te trimite clar la „să fie lumină”.
Un alt exemplu, să zicem tabloul de acolo (Pe House, from Season Series), obsesia care apare la fiecare dintre noi, e vorba de Seasons, de anotimpuri (și, evident, eu acum suprainterpretez), eu pe oamenii aceia îi văd sub pământ de fapt, sub nivelul casei, ceea ce mă trimite la gânduri pe care toți le‑au avut stând într‑un anumit loc, chiar și aici. Ce a fost aici acum o mie de ani? Câți oameni au murit sub această clădire în care stăm noi? Ce istorie a avut loc aici?
Sau în tabloul Ceva ce se întâmplă doar o dată, aici merg exact pe ce ai vrut tu: e, cred, momentul în care izbucnește un incendiu. Pentru că focul e mutat de vânt, totul e frumos, liniștit și avem un peisaj idilic, care tocmai urmează să fie distrus de un foc care e încă mic. M‑am îndepărtat?
Nu știu să zic. Sunt multe imagini care pornesc de la ceva real, de la ceva ce am văzut eu. De exemplu, în Ceva ce se întâmplă doar o dată este reprezentat un loc din București, un parc mai neobișnuit pentru zona Bucureștiului. E un parc închis. De obicei parcurile au niște alei care le traversează și simți că spațiul este deschis, îl traversezi, îl parcurgi, iar acesta este un parc închis în care intri și te rotești pe acolo, ca într-o scenă, și trebuie să ieși. E un loc unde voiam să fac un happening cu o pictură, un proiect mai complex la care lucrez cu niște prieteni, cineaști. Și ideea e să arăt cum apare și dispare o imagine… Am filmat cum fac o lucrare, cum se naște ea de la zero, tot procesul, cum este expusă în diverse spații, și la sfârșit trebuia să arăt cum ea dispare… în foc, în acel parc. Deci, este o lucrare care arde acolo. Care încă nu a ars la propriu. Dar mă gândesc că proiectul acesta va fi la un moment dat dus până la capăt și va fi interesant să revăd viața acestei lucrări și ce se întâmplă cu ea după ce nu mai există fizic.
Pentru mine, sigur că această poveste din spatele tabloului nu avea cum să‑mi fie cunoscută și nu m‑am îndepărtat foarte tare, cum am făcut‑o la celelalte două tablouri (unde am făcut‑o intenționat). De aceea, întrebarea mea e: câtă nemulțumire îți poate aduce o suprainterpretare? Nu te gândești: uite, am vrut să exprim ceva și s‑a înțeles cu totul altceva?
Nu mă deranjează. Asta ziceam, că în prima instanță simt că, da, nu e chiar interpretarea corectă, dar, până la urmă, îmi dau seama că, de fapt, sunt multe interpretări și fiecare și-o alege pe cea care îi este mai aproape. De exemplu, imaginea focului…
Dacă nu‑l făceai înclinat, aș fi putut să mă gândesc și la un grătar, seara. (Râd.) Dar vântul acela care mișcă focul… E un vânt care va porni un dezastru.
„[caut o unitate între tablourile expuse], o poveste, un discurs”
Sar la cu totul altceva. Cât de complicat este să faci o expoziție la sute de kilometri distanță? E multă muncă și oboseală.
Da. E un aspect important și, de obicei, m-am implicat mult la expozițiile pe care le-am organizat, și la acestea mai recente, de la Muzeul de Artă Constanța și Muzeul de Artă Brașov, m-am ocupat și de conceptul expoziției, de selecția lucrărilor și amplasarea lor. Fiecare spațiu este diferit. De exemplu, la Constanța era un spațiu de tip vagon, treceai dintr-o sală în alta și anume momentul acesta al trecerii mi-a sugerat cum ar trebui să arate expoziția.
Și trebuie să cauți o unitate între tablourile expuse.
Exact. Și o poveste, un discurs. Adică mult contează prima imagine pe care o vezi și de acolo, treptat, urmezi traiectoria, parcursul privitorului. Încerc să leg acele imagini, ca să ajungi la o experiență cât mai complexă. Se cumulează, după fiecare imagine, strat după strat. Ce ziceam. Prima lucrare pe care ați văzut-o aici este Eclipsa din 2017. E cumva începutul unei căutări mai conștiente în domeniul luminii, temei luminii. Iar următoarea lucrare, din 2013 (Începutul), e începutul începutului, arată cum am ajuns la Eclipsă. Eram într-o rezidență artistică la Cetate pe Dunăre, în 2013. Și atunci am avut, zic în ghilimele, o revelație. O experiență foarte intimă și foarte personală, foarte interesantă pentru mine, un fel de liniște.
Ceea ce înseamnă că trebuie să scoți ghilimelele.
