Nimeni nu mă iubește
Nimeni nu mă va iubi vreodată
Când voi fi mare, voi avea o canapea roșie.
Acesta nu-i un poem de Radu Vancu
Deși mi-ar fi plăcut.
Validarea din exterior m-a ținut mereu la
suprafață. Acum o caut
De parcă sunt copilul disperat după
dulciuri
Sau pur și simplu
Un copil
Ce răscolește prosoapele așezate colț la colț
de mama
Ca să găsească
O mașină de tocat
În loc.
Așa-s la gust și primele reproșuri
Îndoite cu miere
din milă.
Ele se înfig mai tare
Ca proastă
Netoată
Toantă
Nebună
Isterică. Și altele care vor urma.
Știu că vor urma.
Mi-aș strânge creierul în craniu
Ca să ocupe mai puțin loc
Ca să ocup mai puțin loc.
Până
Sunt o particulă
Un atom ce a călătorit milioane de ani
Ca să se preschimbe-n mine.
Fetița care se zbârcește de la o notă mai jos
de 8
Își plânge de milă în timp ce bagă țigări și
ciocolată.
Vai
Nimeni nu mă iubește
Nimeni nu mă va iubi vreodată.
Nimeni nu mi‑a spus că
Poți iubi căpcăunii
Nimeni nu mi-a spus că
Poți iubi căpcăunii și broaștele hidoase.
Dar e mult mai ușor.
Râsul tău îmi provoacă greață iar
Furnicile care mi se plimbă
Pe sub venele
Inghinale când te văd
Își așteaptă tortura zilnică.
Perfecțiunea colțurilor tale de umanoid
E moneda de 5 lei
Aruncată în fântâna arteziană de lângă
Parlamentul din Viena.
N-are valoare
Dacă-i la nelalocul ei.
Mă răzvrătesc inutil împotriva
Firii mele de femeie
Care vede în tine
Potențialul analitic și
Frumusețea anticului renăscută
E de parcă
Asigur supraviețuirea rasei umane
Deși știu că
Dacă mor mâine
Jumătate de haită
De clasă
Ar tăbărî pe tine.
În generația viitoare
Vor fi copii buni și sensibili.
Tatăl lor e un căpcăun
Dar
Sclipirea-i din ochi
Se moștenește genetic.
