Uneori, trec și eu (bineînțeles, invitat) pragul câtorva ambasade. De obicei, la recepțiile de aici salonul miroase a pantofi noi și a șampanie rece, de parcă aerul însuși ar fi fost lustruit cu atenție diplomatică. „Tule‑o, muică!” îmi zic în gând, însă nimeni nu tresare. Este ca un ritual: oamenii schimbă zâmbete și, cu politețe teatrală, strâng mâini, în timp ce gândurile lor dansează altundeva.
Stană, cu pocalele de șampanie în mână, își amână tuleala reprezentanții partidelor de stânga, partidelor de dreapta, partidelor de dreapta‑stânga‑’mprejur… și toți își ascund anxietățile sub cravate bine potrivite și rochii elegante. Fiecare își alege cu grijă momentul în care să fie amabil, dar nimeni nu pare să vrea să atingă adevărul cu degetul. În aer plutește un fel de solemnitate seacă, presărată cu mici rafinamente și gesturi calculate la rece.
Și totuși, pentru câteva clipe, mă simt spectator la o piesă absurdă, în care toată lumea joacă rolul unui diplomat civilizat, iar eu, vizitatorul discret, descopăr cu amuzament că adevărata politică nu se face în vorbe mari, ci în tăceri bine păzite și în priviri care se încrucișează, dar nu se întâlnesc niciodată cu sinceritatea.
Cu (și eu) pocalul de șampanie în mână, privesc în jur și înjur (în sinea mea) handi‑capacitatea politicienilor basarabeni (de la A la Z). Unii zâmbesc ca și cum ar ști totul, dar nu pricep nimic, alții încearcă să‑și ascundă emoțiile sub cravate strânse, ca niște castane învelite în hârtie de lux.
Între timp (și între spațiu), politica stă pitită prin toate colțurile, șoptind parcă, nițel roșind: „Poate a venit timpul să mă mai des(dez)‑prostituez puțin?”, după care iarăși se retrage, lăsând în urmă aerul parfumat cu vanilie diplomatică și ușoară aromă de ridicol. Poate încă de scorțișoară și scorțoșenie…
Atunci îmi spun că totul e o scenă bine regizată: fiecare gest, fiecare privire calculată, fiecare râs ușor împachetat în convenții. Și totuși, în pocalul meu de șampanie văd mai mult adevăr decât în toate discursurile citite de dimineață până seara: o revelație amară că politica, la fel ca vinul scump, își arată gustul doar celor care nu se tem să‑l probeze din plin.
…Ce mai fac (eu, să zicem) pe la recepții? Cum se și cade, mă mândresc pe drept cuvânt cu deocamdată limba încă ne‑engleză a statului nostru. Schimb replici cu diplomați de la București, discutăm confidențial‑frățește de ce unii dintre ai noștri lasă lucrurile baltă, în timp ce ăilalți le lasă de‑a dreptul băltoacă – și râdem amar, căci râsul e singura formă de sinceritate ce mai poate trece printre paharele de șampanie și cravatele impecabile.
Încerc să le explic, între două zâmbete diplomatice, că limba nu e doar instrument de comunicare, ci oglinda unei stări de spirit colective: uneori frumoasă, alteori atât de strâmbă, încât nici traducătorul nu o poate drege. Și totuși, în aceste dialoguri blânde și aparent inofensive se simte o tensiune amuzantă – politica se strecoară pe lângă vorbe ca un copil jucându‑se de‑a ascunselea: știi că e acolo, dar nu o vezi direct, doar simți că mișcă ceva, că se întâmplă ceva…
Mai (chiar dacă nu suntem în luna mai) discutăm subtil despre diferența dintre căderea umană și nevoia de josnicie a omului. Între pahare de șampanie și zâmbete diplomatice, fiecare încercare de a analiza moralitatea pare să se împotmolească în politețea impusă de protocol.
Apoi, ca printr‑un hazard premeditat, intervine în discuție prietenul meu Ioan Mânăscurtă, zis și Țarălungă, cu care, din incurabila noastră obișnuință de a… calomnia imperialismul rus și american, deranjăm (puțin spus) atmosfera respectivă. Diplomatul de lângă noi tresare ușor, ridică o sprânceană, dar continuă să zâmbească, precum un actor într‑un teatru al absurdului, unde replicile sunt stricte, iar improvizația – tolerată doar în șoaptă.
După această mică revoluție de politețe, eu prind a înjura poeții neo‑nomenclaturiști prea dați cu politicienii, cei care uită de cititor. Uitarea aceasta – poate cea mai gravă dintre toate neglijențele – pare să mă enerveze mai tare decât toate intrările imperiale combinate. (Dar, domnii mei… care cititor?…)
Și astfel recepția se scurge mai departe, cu parfum de șampanie și vanitate (și chiar… vanilie) diplomatică, în timp ce noi rămânem, probabil, singurii care mai percep cât de ridicol poate fi acest balet al decenței de conveniență.
La vestiar, îmi trag brusc fermoarul la geacă și el parcă mi s‑ar prelungi peste frunte, peste creier, ca un fulger de gheață deloc metaforic. Mă cutremur o clipă, nu doar de frig, ci și de conștientizarea brutalității lumii exterioare: recepțiile, diplomații, zâmbetele controlate, toate se amestecă în capul meu ca niște pahare ce se sparg.
Încerc să mă scutur de atare senzație, însă frigul parcă mi se lipește de gânduri, făcându‑le mai clare și mai dureroase. Și totuși, în acest moment mă simt aproape comme il faut: e ca și cum fermoarul ar fi o poartă între teatrul diplomatic și propriul meu cortex, unde ideile, injuriile și poezia încă se mai mișcă liber, neîmblânzite.
Peste tot, lumea continuă să joace rolurile ei: un diplomat tresare la o glumă, altul ridică un pahar… ipocrit, dar eu știu că, dincolo de toate acestea, există o răceală sinceră, palpabilă, care nu se poate ascunde nici măcar sub cea mai fină cravată sau în cel mai rafinat parfum de șampanie.
