Novac, de fapt, era Mihai. Dar toată lumea îi spunea Novac, după numele de familie. Era prea mare ca să fie un simplu Mihai, de care întâlneai la tot bordeiul din sat. Novac era un gospodar pe cinste, dar nu putea aduna mai mult decât îi permitea colhozul. Totuși, o vacă i se bălega pe lângă casă, ba și niște gâște se ouau cât să umple o dată pe zi buzunarele pestelcei decolorate ale neveste‑sii. În rest, Novac era un om vrednic la toate muncile din colhoz și nu prea se ținea nimeni după el nici la prășit, nici la treierat și secerat, nici la adunat fânul. Avea niște pumni cât capul pruncului născut de cinci kile și nu dă doamne să‑l fi scos cineva din pepeni. Nu că era bătăuș, dar strângea pumnii și dădea pe lângă. Și nu vreți să știți cum te simți când exact lângă tâmpla ta trosnește și se sparge țăndări cotilețul din peretele de care tocmai te sprijineai senin.
Nevasta lui Novac era, și ea, foc, când se pornea la lucru să nu fi stat în calea ei, că te dădea jos de pe picioare, nu alta: numără ciorile în altă parte, biserica cui te are! Oricum nu le reușea pe toate cu gospodăria, așa cum și‑ar fi dorit, și din când în când îl trimitea pe Novac la târg să vândă te miri ce: o strecurătoare de brânză de vaci, un boț de unt, niște smântână sau vreo deseatcă de ouă de gâscă.
Novac nu mergea singur la târg niciodată, o mai urca în căruță și pe nașă‑sa, Marusea, o hohlușcă plină la trup și la gură, căci mânca cât ședea. Măcar niște semințe de răsărită prăjită pe marginea plitei, și tot ronțăia! Nu era vorba să se dea Novac la Marusea, doamne ferește! Era un bărbat cu dragoste de nevastă și nici măcar nu se uita la altele, dar acolo, la târg, întotdeauna mișunau tot felul de inși care șparleau cât ai zice pește orice se pierdea pentru o secundă din vizorul proprietarului. Și, de, mai vrea omul să‑și facă nevoile și se prăpădește lângă marfă dacă e singurel. Ce să facă, să și‑o care pe sub garduri după el? Marfa, adică.
Așa s‑a întâmplat odată că după ce și‑au desfăcut torbele în așteptarea primilor cumpărători, pe Novac îl apucase mititica și îl strânse așa de tare, că abia de reuși să‑i strige Marusicăi să aibă grijă de brânza, untul, smântâna și ouăle de gâscă înșirate pe tejghea. „Du‑te, bre!” îi aruncă femeia și se puse pe lăudat boțul de unt de care tocmai se interesase o femeie tuciurie, care își tot ștergea mâinile de fustele îmbrăcate claie peste grămadă pe mijlocul burduhos. Și din vorbă în vorbă (lume multă, toți buluc peste tejghea de dragul brânzei aduse de Marusea la târg), când colo, na, dispare cu tot cu torbe toată, dar absolut toată marfa lui Novac! Marusea încolo, Marusea încoace, mai ia‑o de unde nu‑i! De frica lui Novac, femeia încremenise cu un strugure de coji de răsărită prins de colțul gurii tremurânde.
Când s‑a întors bărbatul, Marusea deja avea ochii roșii și plini de lacrimi, iar cojile de răsărită îi picurau metodic pe sânii mari înveliți în sumanul cusut de baba Vasiluța, rudă îndepărtată cu nevasta lui Novac, cu care nu vorbea de vreo zece ani de zile din cauza unor găini porumbace asupra cărora ambele își revendicau dreptul la proprietate cu o vehemență aruncată reciproc peste gardul de nuiele ca obuzele scuipate de tunurile războinice. Novac a contemplat tăcut și posomorât tejgheaua goală fără a cere explicații, își pocni încheieturile degetelor una câte una, își șterse sudoarea de pe frunte cu căciula și spuse scurt: „Ap’ să dea Dumnezeu să crape tăt și să nu se mai poată căca!” S‑a întors și dus a fost!
Marusea a mai stat cât a mai stat, și‑a vândut te miri cum marfa și s‑a întors acasă în căruța lui Vasâlică, un țânc din vecinătate veșnic amețit de băutură
