Pământul pe care nu l‑am cedat. Pe care nu‑l vom ceda niciodată
Leo Bordeianu: „La Dubăsari ne‑a întâlnit o gloată de oameni gălăgioasă, cu preponderență bărbați. Astfel, ne‑am pomenit în aer – ne‑au săltat mașinile, ridicându‑le pe brațe”
Dragă Leo, martie este luna când în 1992 a izbucnit războiul ruso‑moldovenesc, cea mai mare calamitate care s‑a abătut asupra Republicii Moldova la sfârșitul secolului XX. Unde erai în
ziua de 2 martie, când a început războiul? Unde se aflau rudele tale? Ce ai făcut în acea primă zi de război?
De mai mult timp războiul era deja în aer. Plana deasupra noastră. Au fost mai multe semnale. Până atunci am participat la emisiuni radio având drept subiect situația tensionată. Alături de Petru Soltan, Vladimir Beșleagă, Boris Marian ș.a.
În prima zi a războiului mă aflam la Chișinău. Mama – la Coșnița, pe partea stângă a Nistrului. Nu știam ce va fi cu Coșnița. Abia pe urmă s‑a dovedit că rămâne în componența țării. Ulterior am aflat că un rol mare în organizarea apărării satului a jucat colegul meu de clasă Anatol Croitor. Mai mulți săteni, cunoscuți, vecini au participat la lupte.
Războiul ruso‑moldovenesc din 1992 a început însă cu mult înaintea zilei de 2 martie. Tu însuți mi‑ai povestit despre cum microbuzul cu care ai mers la Dubăsari pentru potolirea spiritelor a fost luat pe sus de gardiști. Ai putea să ne povestești mai amănunțit ce vi s‑a întâmplat în acea zi? Cum ați ajuns la Dubăsari și cum ați plecat dintr‑un oraș răzvrătit?
De fapt, erau două microbuze cu membri ai Societății „Transnistria”. La Dubăsari ne‑a întâlnit o gloată de oameni gălăgioasă, cu preponderență bărbați. Astfel, ne‑am pomenit în aer — ne‑au săltat mașinile, ridicându‑le pe brațe. S‑au început negocierile. Până la urmă atacatorii au permis primului microbuz să plece, pe al doilea, în care eram și eu, lăsându‑l ostatec. Având o pungă burdușită cu ziare „Transnistria”, am încercat să trec în primul microbuz. M‑au oprit brutal și un atacator mai solid strigă către conducătorul echipei, care stătea în ușa microbuzului gata de plecare:
— Это ваш?
Acela, necunoscându‑ne bine la față pe toți, căci echipa se formase ad‑hoc, răspunse:
— Нет, не наш!
Trânti ușa și microbuzul demară. Eu, cu punga de ziare, m‑am fofilat spre clădirea executivului raional, care încă nu trecuse de partea gardiștilor, auzind din spate:
— Держите его! У него листовки!
După mai multe tratative purtate de cei de la executiv cu gardiștii, am ieșit din oraș. Am luat drumul Camencii, dar și acolo am fost întâmpinați agresiv.
Când crezi tu că, de fapt, a început războiul ruso‑moldovenesc din 1992?
În 1812. Dacă nu chiar mai devreme. Dar premisele mai apropiate s‑au creat în 1924, odată cu apariția Republicii Autonome Moldovenești, proiect moșit pe parcursul a șase ani, începând cu 1918, când Basarabia s‑a unit cu patria istorică, România. Apoi, s‑au copt pe întregul parcurs sovietic prin politici demografice și de deznaționalizare.
Unele dintre cele mai sângeroase bătălii s‑au purtat pe platoul de la Coșnița. Cum au fost acele bătălii? Cum te informai despre ce se întâmpla în satul tău de baștină?
Nu puteam să nu merg acasă. Acolo am auzit și am simțit vuietul îndepărtat al luptelor. Mama nu s‑a evacuat. Îmi povestea ce se întâmplă. Îmi povesteau vecinii. De fapt, mai mult aflam de la televizor și din presă. Coșnița a rezistat! E adevărat că într‑un timp, când încă nu se separaseră pozițiile, gardiștii au dat și prin sat. A fost așa un caz: un tată, văzând că un gardist rătăcit în mahalaua lui îi atacă feciorul, l‑a rănit mortal cu o sapă.
Colegi de‑ai tăi de clasă sau prieteni au luat parte la acest război?
L‑am numit deja pe Anatol Croitor, care nu numai a participat la lupte, dar a și organizat apărarea Coșniței. Un vecin mi‑a povestit despre schimburile de focuri de la Pohrebea. În acest sat, situat pe malul priporos al Nistrului, era lesne să nimerești în cătarea armei dușmanului.
Un coleg de universitate, fiind mitralior la Tighina, mi‑a mărturisit cum o noapte întreagă s‑a apărat consumând toate munițiile.
La câteva decenii după încheierea războiului, ai scris cartea Gaura neagră. E un fel de strigăt de revoltă și de disperare. Cum s‑a născut această carte și cui îi este adresată?
„Când armele vorbesc, muzele tac”, zicea Cicero. Dar nedreptatea ce ni se făcea și jertfa tinerilor noștri nu puteau să nu răzbată în cuvinte. Am scris, dar puțin de tot. Am purtat în mine acest război. Simțeam că va răbufni cândva. Și aceasta s‑a întâmplat abia în 2018. Am scris și am plâns cât n‑am scris și n‑am plâns în toți anii care au trecut de atunci. Am descris episoadele pe care le‑am amintit mai sus și nu numai. În special, dincolo de povestea ca atare, mă preocupa surprinderea profunzimii tragediei, conștiinței neputinței în fața deflagrației nimicitoare, spiritului de jertfă al luptătorilor noștri.
De fapt, acest poem e un recviem pentru cei căzuți în luptă, un plâns neogoit, dar și un sunet de clopot pentru cei vii.
Poemul e scris în vers liber. Un singur fragment e rimat. Acela în care apar mai pronunțat notele de recviem: Noi n‑am murit, noi suntem la apel! Nu am conceput acest fragment ca pe un text rimat, dar anume așa s‑a așezat la scriere. Poate pentru că se cerea mai multă solemnitate, se cerea accentuarea pietății pentru cei căzuți în acest măcel, se cerea cântat.
De ce Gaura neagră? Am pornit de la imaginea găurii din podul de la Vadul lui Vodă lăsată de un obuz. Dar acum vedem că însăși Transnistria e o gaură neagră.
În perioada războiului ai fost la Coșnița?
După cum am spus mai sus, nu puteam să nu merg. Nu mă gândeam că ar putea fi periculos. Obuze au căzut și peste Coșnița. Au căzut chiar în fața unui beci în care s‑au retras mai mulți vecini.
Dragă Leo, cine locuiește azi în casa voastră din Coșnița?
Suntem cinci frați. Unul, după mai mulți ani în pedagogie la Chișinău, s‑a întors la casa părintească. Pe pământul părinților părinților noștri. Pe pământul pe care nu l‑am cedat. Pe care nu‑l vom ceda niciodată.
Cum crezi, războiul ruso‑moldovenesc din 1992 s‑a terminat în 1992 sau nu?
Nu s‑a terminat și sfârșitul lui nu e aproape.
