sau De ce cine nu face purici pe nicăieri ar face mai bine să rămână acasă
(probabil inexactă, eventual idealizată sau chiar fictivă, dar în mod sigur sinceră și bine intenționată – poate accidental falsă– cronică de familie)
Dar, surpriză! Pe fondul unor ideologii în mod justificat protestatare (ecologiste, feministe, antirasiste / anti‑Apartheid, antidiscriminare) și al unor luări de poziție în favoarea drepturilor anumitor tipuri de minorități (sexuale, religioase, ideologice, puncte‑puncte naționale), la începutul mileniului se dezvoltă un fel de spirit „cu orice preț combativ”, o formă agresivă de militantism care, deși de obicei convingător argumentat (sau mai degrabă bine acoperit cu vorbe), creează, vrând‑nevrând, mai ales la noi, aceia care au trăit experiențele traumatizante ale dictaturilor de extremă stângă, asocieri aproape involuntare cu anii 50 ai secolului trecut (cu diverse variații – pentru URSS, intervalul se poate extinde până în anii 20, lucrurile repetându‑se la o scară ceva mai mică pe parcursul deceniilor Brejnev, pentru fosta Cehoslovacie, perioada așa‑zisei Normalizări (1968–1989) etc.). Cel mai ciudat (până la proba contrarie) este că promotorii acestui militantism agresiv „de rit nou” sunt în general tineri și foarte tineri, promotori fanatici ai stângii radicale și ai comunismului de sorginte marxistă (care „nu a fost bine înțeles și aplicat” în fostele țări socialiste), în cea mai mare parte intelectuali – și nu li se poate reproșa lipsa de erudiție. Uneori sunt atât de educați, încât sunt capabili să recite de la un capăt la altul și în cele mai mici detalii istoria comunismului din Coreea de Nord a lui Kim Il Sung și Vietnamul lui Kho Shi Minh, până în Cuba lui Castro. Așadar, nu‑i putem acuza că nu știu despre ce vorbesc. (S‑ar putea pune întrebarea dacă știu ce vorbesc, dar despre asta un pic mai târziu.) Cu ajutorul acestui vector purtător ideologic de extremă stângă (pe care, în general, ei o numesc progresistă), își fac loc la suprafața învolburată a realității, către lumina înșelătoare, dar cu atât mai periculoasă a prezentului (cronologic, ideatic, mental) teorii, idei, poziții, atitudini dintre cele mai diverse, fistichii, originale, neașteptate, dar adesea și agresive, exclusiviste, segregaționiste, discriminative cel puțin în spirit, dacă nu și în intenție. Și aceasta, repetăm, în ciuda faptului că au plecat adesea de la principii și premise drepte, generoase, bine intenționate. Una dintre schemele cele mai frecvente este promovarea unui principiu antidiscriminativ care, prin insistența și intensitatea propagandei și prin agresivitatea metodelor folosite în acest scop (explicabile mai degrabă prin nevoia de adversar și de „bătaie” a promotorilor decât printr‑o necesitate obiectivă de a atinge scopul – cel puțin declarat – al întregului demers care, în mod doar în aparență paradoxal, s‑ar bucura probabil de mai mult – sau cel puțin mai larg – succes în lipsa acestui militantism belicos), devine el însuși discriminatoriu: anume o discriminare „clasică” se transformă într‑una pozitivă, în loc de eliminarea discriminării, se ajunge la una – sau chiar la mai multe – de sens contrar. Lupta pentru emanciparea femeii, inițiată în țările occidentale la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul celui de‑al XX‑lea cu cele mai sincere intenții de a atenua sau elimina niște uriașe nedreptăți istorice, a adus, pe lângă rezultate concrete de reală valoare (recunoașterea deplină a drepturilor politice, promovarea femeii în funcții de conducere, egalitatea de salariu la muncă egală cu bărbatul, deschiderea și către femei a unor genuri de muncă permise până atunci numai bărbaților etc., etc.), și niște corolare cel puțin stranii: editurile (mai ales cele implicate în „bătălie”) au ajuns să le interzică autorilor bărbați să utilizeze în scrierile lor noțiuni/ cuvinte precum prostituată/prostituție (de variante din limba vorbită sau argotice să ne ferească Dumnezeu), client, preț (desigur, în același context), păpușică, gagicuță, bunăciune, splendoare, sex, a se culca cu (sau derivate – din nou să ne ferească Dumenzeu de argou, că ne‑am dat foc la valiză), întrucât se consideră că toate aceste referiri sunt jignitoare la adresa femeii, venite fiind din partea unui bărbat. Nota bene însă: aceleași expresii sunt permise, legale și chiar încurajate dacă le utilizează autoarele, întrucât acestea vorbesc din perspectiva de victime la nivel istoric și social. Referirile unui autor bărbat la infirmiere, doctorițe, asistente medicale sau stewardese este de asemenea pusă la index, întrucât „sexualizeză”, așadar insultă femeia. De eliminat și referirile la frumusețea fizică, forme, farmece generale sau specifice, sex‑appeal („sexualizare”), iar în variante mai radicale, chiar și referințele romantice la dragostea platonică („insultă constând în transformarea într‑un obiect al dorinței”). Rapelul la tradițiile poeziei universale este respins din start: „retrograzi, depășiți, machiști, poezie libidinoasă” (printre incriminați aflându‑se, de exemplu, Villon (pentru insistență indecentă asupra detaliilor corpului feminin, vezi Berthe cea cu piciorul mare, Poe (corbul ar fi pasabil, dar cică pe la Lenore apar ceva probleme), Nabokov (evident pentru ce!), Khayyam (ulciorul ăla cu rotunjimile lui prea erotizează trupul iubitei) sau Rebreanu (scena Petre–Nadine este instigare la violență împotriva femeii). De altfel, violul în literatură reprezintă în acest context (și nu numai) un aspect extrem de sensibil și o referință care a ajuns tabu în măsură mai mare chiar și decât o critică deschisă la adresa politicii unui dictator într‑un stat autocrat. Să fim totuși sinceri, ca bărbați: reacții precum cele descrise mai sus sunt, până la un punct, cât se poate de normale după peste trei mii de ani, în care valorile feminității și ale maternității au fost batjocorite și călcate în picioare, le droit de cuissage era consfințit ca principiu nu numai la nivelul latifundiei individuale, ci și ca formă generală a „firescului” conviețuirii dintre „oameni de categorii diferite”, iar învățătura cea mai înaltă a vremurilor venea de la Dumnezeu, iar Dumnezeu era bărbat și consfințea „legalitatea” violenței față de femeie, fiindcă „bătaia este ruptă din rai și unde dă bărbatul crește carnea”. Nefirești sunt exagerările de sens contrar, reacțiile de tip vindicativ‑punitiv la nivel istoric („așa le trebuie, că sunt bărbați și oricum toți gândesc la fel și tot n‑o să se schimbe niciodată”), tendințele de instaurare și întărire a unei discriminări de sens contrar, „pozitive” și, poate mai periculos decât orice altceva, mutilarea artei universale pentru a o aduce la standardele actualelor așteptări, cenzurarea unei părți a autorilor pe criterii de sex și sancționarea utilizării unor cuvinte, sintagme, expresii sau motive care au intrat demult în patrimoniul literaturii universale. Iar la nivelul metodei se remarcă, în lipsa unei logici intrinsece sau cel puțin acceptabile care să susțină unele dintre principiile susținute, tendința de a le impune prin mijloace coercitive absolut arbitare: se interzice, nu se permite, nu se acceptă, (nu) se cere (nu) se face – de ce? fiindcă asta e regula, așa am stabilit-o și așa rămâne; așa trebuie; așa e bine; așa e obligatoriu; așa e corect; așa e just; obligație, justețe, dreptate, reparație morală, politică, socială, istorică. Urmând firul elementar al raționamentului, corectitudine politică. Este vremea lor, a celor exploatați atâta timp – este timpul să se ridice la luptă – să‑și recupereze drepturile, să ia armele în mâini – să-nceapă-al lumii vechi apuuuuuuuus!!!!! – iar pentru protejarea sensibilității acestora, (toți) ceilalți (dar, bineînțeles, mai ales cei din categoria foștilor „exploatatori”) trebuie să respecte anumite principii, să se abțină de la anumite gesturi, cuvinte, teme, să accepte anumite limitări ale propriei libertăți și, în primul rând, să accepte că merită aceste „pedepse”, fiindcă sunt vinovați prin naștere, fiindcă s‑au născut nobili și nu proletari, pe un anumit continent și nu pe altul, cu o anumită culoare a pielii (astăzi, spre deosebire de ieri, din ce în ce mai puțin dezirabilă) și nu cu alta, cu un anumit sex și nu cu celălalt. Din nou, corectitudine politică. Formal, îi protejăm pe aceia slabi de mai ieri: nu ne mai adresăm oamenilor prin intermediul culorii, al rasei, al anumitor caracteristici (mai ales defecte) fizice, nu mai salutăm cu sărut mâna, abandonăm apelativul Miss/domnișoară, nu ne mai întoarcem ostentativ după siluete atrăgătoare, nu mai facem aluzii privind farmecele fizice ale persoanelor din apropierea noastră – toate bune și frumoase, dar de ce să interzicem cărți scrise acum 200 de ani sau piese de teatru concepute acum o jumătate de mileniu care nu respectă aceste norme de comportament pentru simplul motiv că habar nu aveau de ele? Condamnăm colonialismul și sclavia, dar de ce să‑i „vopsim” în alb pe soldații egipteni dintr‑o anumită operă a lui Verdi, în același timp deturnându‑i sensul original, pentru a ajunge să îi ridiculizeze pe coloniști, când autorului nici măcar nu i‑a trecut prin cap așa ceva? De ce să‑l masacrăm pe Shakespeare sau chiar să‑l eliminăm din biblioteci sub motiv că nu respectă principiile noastre „sănătoase” ale noii stângi agresiv militante de astăzi? De ce să impunem principiul „menținerii culorii pielii” sau „regula aceluiași sex” între scriitor și traducătorii săi, „fiindcă numai o femeie de aceeași culoare cu autoarea poate cu adevărat să înțeleagă problemele și modul de a gândi al acesteia”? (Vezi cazul Amanda Gore.) De ce, la aproape 80 de ani de la excesele criminale ale comunismului în Europa Centrală și de Est, să acceptăm de bunăvoie să ne punem din nou capetele în lațurile unei alte poliții (de data aceasta a corectitudinii) politice, după ce (măcar unii dintre noi) am luptat din toate puterile împotriva celei de demult? – și nu este vina noastră că nu am câștigat lupta! De ce să ne prostim singuri, acceptând o nouă formă de dictatură ideologică și „revoluție culturală” numai fiindcă este – de altfel, destul de prost și de străveziu – mascată în „ceva” ce se screme să îmbrace un aspect politic și își spune cu cinism corectitudine? De ce nu luăm atitudine? De ce nu ne opunem? De ce nu apărăm, cu argumentul, cu logica și, la nevoie, cu fapta bunului‑simț, patrimoniul de aur al culturii universale și, la urma urmei, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la care (ni) se atentează cu un cinism și o perversitate demne de o cauză mai bună?
Astăzi în vârstă de 87 de ani, lămurită pe deplin asupra a ce însemna această malefică sintagmă pe vremea tinereții și a copilăriei sale, dar și a revigorării și evoluției sale în ultimii ani, mama constată ravagiile moinei militantiste cu același realism cu care străbunica îi atrăsese atenția soțului său acum mai bine de un secol că nu toate pe lume sunt pravilinoe și că locul unde se aflau nu era potrivit pentru „făcut purici”. „Dar unde au făcut sau unde au să facă vreodată purici ăștia cu destin de hăituiți? Mă miram eu să nu mă ajungă și aici. Păi dacă știam că așa iese, mai bine nici nu mai plecam de acasă.” Neinițiații ar putea crede că se referă la destinul celor hăituiți. Dar până și acest destin ne‑a fost în prea mare măsură bântuit de „corectitudine”, ca să ne mai facem vreo iluzie „politică”.
Ah, și de ce am lăsat în coadă de pește întrebarea de la alineatul pre‑anterior? Păi, fiindcă, nu vedeți, așa e și la albine!
