Magistrul

                                                             (epico-lirice)

    Așa cum prozodia își are constrîngerile ei nemiloase (cf. poezia Magistrul), cînd dorești să exprimi și alte efuziuni sentimentale sau intelectuale, recursul la epic (și, cînd va mai fi să fie, peste un lustru, să zicem, și la… dramaturgie) devine ca și obligatoriu. Mai cu seamă dacă e vorba de același obiect Gheorghe Popa al creativelor noastre cercetări mai noi sau, baremi, al elegiacei laude scripturale de aici și acum

    Dar ce să mai spunem de necesitatea unei priviri analitice în ordinea experimentală îndrăgită de neamul meu literar-catedratic!

   Cum se știe, orice june mai mult sau mai puțin stanpățit (la adînci tinereți ori la promițătoarele de rod cărunteți), deci, orice tînăr desprins de fusta înflorată a mamei și de zalele uniformei tătînești își ia într-o anumită zi inima-i albastră în dinți și, conform sfatului priceputei iepe folclorice sau al stresatei miorițe etnologice, coborînd uneltele militare ale înaintașilor din podul cel plin cu atîtea și atîtea minunății arhaice, sare sprinten în șa, dă pinteni vitejești și, mai închinîndu-se o dată de la înălțimea clipei istorice pragului Casei, pornește cu privirea împăienjenită de melancolii oriîncotro l-or duce ochii străjuiți de ochelarii năzdrăvanei Rosinante…

    Cam așa se urni cîndva din loc și semnatarul însemnînd aici ceva, adică niște rînduri pline de vorbe ale oamenilor pe care deocamdată nu știa că-i va întîlni, chiar dacă fiecare, în felul său, va juca pentru el fie rolul ursului, îmblănit la repezeală și ieșind mormăind argotic de sub podul încercării liminare a harap-albilor, fie rolul spînului cel inventiv la porunci irezolvabile doar în imaginația sa, fie rolul fetei Împăratului Roș de supărarea de a-l înălța tocmai în demnitatea de socru, bunic sau chiar de administrator de cine știe ce filială, filatură… romanț, irmilic, rublă, levă, grivnă sau sfanț.

    Cum am ajuns la Bălți,  voi povesti altă dată, cu-o vervă nu mai mică…

    În ziua examenului de admitere (scris), a compunerii adică, spaima candidaților de acum patru decenii, la o oră cînd mi se întîmplase deja ceva mult mai important și decît examenul însuși (cf. tripticul liric Celei mai, din Onomasticon), neliniștit de notele pe care le-aș putea lua, de la… 5 la 3 și, mai ales, mai ales de la 2 la… 1, m-am întors peste cîteva ore la Facultatea de Litere Nemuritoare, însoțit de-un coleg de suferință și de-o consăteancă, sportivă de performanță și studentă a Facultății de Pedagogie și Psihologie… Dînd tîrcoale, liberale, havuzului din curtea Institutului, urmărind o altă vreme păunul și păunița învîrtindu-se agitați unul împrejurul celuilalt în cușca lor de aur, situată pe locul micului scuar (de acum) dintre cantină și corpul 2, am făcut colțul corpului 3, ancorînd într-un pavilion, așezat (iarăși, pe-atunci) cam în fața ușii din spate a aceluiași corp 3 cu intrarea principală în construcție la acea comunistă oră. Și, așa cum era zi de vară și-nspre seară, am băut, pe rînd, apă cristalină de la țîșnitoarea din preajma pavilionului, tot aruncînd priviri galeșe înspre o fereastră deschisă a sediului Comitetului comsomolist al Institutului, unde înțeleseserăm că s-ar fi aciuat membrii comisiei de verificare a compunerilor din acea zi de 1 august 1981, dar și de cruntă sesiune de admitere… Poate aflăm rezultatele, asta era ideea…

    Stăturăm cît stăturăm posaci, spuserăm ce spuserăm asemeni cîntăreței chele și, cînd să ne luăm zborul din pavilion și să ne-ndreptăm spre Ciobănaș, Miorița sau măcar Colțunaș să cinăm și noi improvizînd din mersul buzunarelor, atunci se ivi și Personajul principal al episodului, coborînd scările în grabă, într-o cămașă deschisă (doar la culoare), arborînd un zîmbet vag unei idei (mai degrabă saussour-iene), care-i pulsa ca un nimb deasupra capului, luminînd puternic podoaba-i capilară cumva prea corect pieptănată.

    L-am abordat fără preaviz, ca un gazetar neceremonios, cu educație rustică, după ce sportiva și consăteanca mă fulgeră scurt cu o mișcare de sprîncene, cunoscută doar mie. Mi se sugera că acesta ar fi Omul capabil să dezlege răspunsul la preafrămîntata întrebare (Da au… ba?) din mințile noastre… Nu mai îmi amintesc expresia feței, dar… nu, Personajul principal al episodului nu deținea răspunsul izbăvitor: lucrările erau „în curs de verificare”, urmînd să fie „decodificate”, iar rezultatele – afișate abia (cum știam și noi,  bineînțeles)… „mîine dimineață”… Oricum, am răsuflat ușurat. Din moment ce notele mai rămîneau zăvorîte în orizontul misterelor pînă a doua zi, mai aveam niște ore să fiu vesel și nevinovat. Ușor ca briza, Personajul dispăru în peisajul de castani din fața blocului cu ateliere al Facultății de Discipline Tehnice, dar peste cîteva săptămîni reapăru, brusc, în vestea că a fost uns în demnitatea de Decan al Filologiei și, de-aici încolo, multe vor fi, iar altele se vor și istorisi.

                                                                                  ***

   Decanul preda o materie deloc simplă, „Introducere în lingvistică”, și, în ochii noștri scînteind însetați de cine știe ce taine ale cunoașterii, părea însuși Sfîntul Gheorghe coborît între mireni să le comunice mesaje ezoterice. Oricît încerca să scoată pură din noi definiția limbii, noi, bobocii acelor zile, neapărat o încurcam/încîlceam undeva prin hățișurile văzului sau ale urechii, lăsînd limba „dulcilor cazanii” în imprecizia gnoseologică în care crescuserăm. La fel de bine îmi amintesc și o oră de laborator, desfășurată într-o înghesuială cam mare, în chiar biroul decanului într-o zi de mare criză de spații didactice. Scriam o adnotare de cinci-zece rînduri la nu mai țin minte ce lucrare și, oricît suceam și învîrteam cuvintele, întorcîndu-le cînd pe față și cînd pe dos, obțineam mereu un fel de acuarelă puternic decolorată. Profesorul mai explica o dată cum ar trebui să fie o adnotare… lămuritoare, noi ne năpusteam iarăși deasupra caietelor (de pe genunchi), dar pixurile noastre, inflexibile, scîrțîiau ce scîrțîiau, reeditînd isprava… neisprăvirii… Slavă Domnului că timpul curgea, iar soneria funcționa!

   După cursul de „Gramatică istorică” și cel de „Analiză lingvistică a textului”, la „Lingvistică generală” deja, cam spre absolvire, desfăceam cu-n singur fonem cuvîntul în patru părți cardinale sau, Adela Novac și Viorica Ciocan, de-o pildă, chiar și în patruzeci și patru și, privind în adîncul lui, al Cuvîntului, ca într-o fîntînă, scoteam de acolo tot felul de lucruri în stare să-l încînte și pe profesor. Îmi amintesc bine chiar și o consultație dinainte de-un examen de licență, improvizată la umbra Stejarului, unde-am discutat ore despre noile principii de organizare a articolelor lexicografice în  volumul al II-lea  al Dicționarului explicativ al limbii moldovenești, coordonat de Silviu Berejan, întîiul dicționar serios (cu excepția… glotonimului), procurat (de toți!) la insistența tînărului (și eficientului!) nostru Magistru Gheorghe Popa, la fel cum tot domnia sa lărgi bibliotecile noastre și cu Opere-le lui Eminescu (3 vol.), un Dicționar de regionalisme (în alte cîteva volume; coordonat, pare-se, de Rubin Udler) sau enciclopedia, triplu învolumată și ea, Vreau să știu (asta pentru că… „veți avea copii, dar… n-o să vă strice nici vouă, la școală!”). Cum mai profețim și noi, astăzi, cu aceleași vorbe!

                                                                                    ***

      Cea mai mare spaimă (instructivă, educativă și, în general, formativă) de-o eventuală întîlnire cu Decanul nostru am trăit-o în toamna lui  ̓82, cînd, aflîndu-mă la „muncă patriotică” la Fabrica de Conserve din Camenca, în Transnistria, în componența unui „detașament studențesc” de cîteva sute  de viitori pedagogi, am dispărut pentru vreo 3 zile din „garnizoană” (cum procedau, de altfel, pe rînd, și alți studioși, fără a mai pune la curent Olimpul bicefal, întruchipat la acea oră de profesorii Mircea Ioniță și Leonid Ostrovari). La întoarcere în baracă, „dezertorul” află că absența sa fusese luată la condei și, mai mult, că ar fi fost… „exclus” din rîndurile studenților de treabă, ba și al tinerilor constructori ai comunismului. Oricum, verdictul era: „fără aprobarea decanului, n-ai cum reveni la… locul de muncă”, adică la tăbîrcirea unor lăzi de 25-40 de kilograme de legume sau fructe din coloanele de camioane așteptînd zi și noapte să fie descărcate. „Ai trei chiuluri – ziseră inclemenții olimpieni – și… trebuie să te înfățișezi la judecata decanului, la Facultate, ca să se ia… măsurile cuvenite.” O sfeclisem. Între „măsurile cuvenite” fulguia și… exmatricularea, iar această perspectivă putea îngrozi pe oricine, mai ales dacă înțelegeai că necazul ar coincide extrem de nefericit cu perioada de recrutare la cătănie… Fără a-i invoca numele, Afganistanul începea să lunece vertiginos înspre mine cu toți munții să-i înțesați de guri de foc…

   O zi întreagă am ticluit discursul, care-ar putea să înmoaie inima decanului și să salveze viitorul literaturii naționale din ghearele de granit ale necunoscutului. Și, cu cît îl șlefuiam mai bine, făcîndu-l să sune aproape ca romanța Și dacă…, cu-atît îmi părea mai bicisnic…

    A doua zi, luam prima cursă de Bălți și, după vreo trei ore de fum și praf de-un prozaism existențial cam înecăcios, salutam iarăși sfîntul prag al corpului 3 al Filologiei. Decanul era în birou, cu… prorectorul,  cum îmi spuse secretara decanatului, Yanina Antonovna, o poloneză trupeșă, cu un zămbet reliefat în obrajii rumeni, care mă și luă imediat la întrebări: „ce mai fac ai noștri” etc…. Sigur că tocmai acum nu-mi ardea mie de-o sesiune de întrebări și răspunsuri, dar, așa cum admiteam că Ocrotitoarea năpăstuiților ar putea pune și-un cuvînt bun, n-am neglijat conversația… Așa trecu o oră, după care se mai scurse încă una sau două și, pentru că Yanina Antonovna nu dădea niciun fel de semne de grabă, m-am lăsat și eu în voia așteptării, mai aruncînd cîte-un cuvînt speriat pe rugul conversației, care încet-încet căzu într-o moliciune anunțînd ora prînzului…

   Într-un tîrziu, ușa biroului se deschise larg și din ea aproape țîșniră decanul și prorectorul Pavel Petrovici, un bărbat ușor cărunt, josuț, strigînd mereu prin curte după numeroșii săi subordonați din Sectorul gospodăresc. Privind oarecum peste vizitatorul care eram, decanul spuse din mers: „Yanina Antonovna, dacă mă caută cineva, revin după masă”. Și păși pe urmele prorectorului. Abia aici îmi veni să scot și eu vreun sunet: „Gheorghe Dimitrievici, tovarășul Ostrovari m-a trimis la Dumneavoastră, de la Camenca, să vă explic de ce am… trei chiuluri… și să-mi permiteți să mă întorc la locul de muncă…” „Trei… chiuluri?” întrebă decanul. „Da, trei… chiuluri”, am reluat eu accentuînd vorba lui Leonid Ostrovari… Un zîmbet indescifrabil lumină fața Decanului: „Du-te, măi, Leahu, de-aici cu tot cu… chiulurile tale… ” „U n d e?” sării eu alarmat. „La Camenca, la Camenca…” reverberă, ca un ecou, răspunsul decanului iuțind pașii pe coridor.

    Nu, nu puteam pleca fără actul de grațiere, dar Yanina Antonovna mă încredință că… decanatul va informa Camenca înaintea mea… Așa trecut-am prin urechile acului, redobîndind dreptul de a fi hamal sezonier printre literați și etern literat printre hamali…

                                                                               ***  

    Nu mai narez cum m-a căftănit Rectorul Gheorghe Popa vel-vornic al Litere-lor Nemuritoare, în alt mileniu, pentru că am lungi aniversarea pragului patriarhal dincolo de puterea cititorilor noștri de a asimila ortografia mereu în schimbare. Mai bine amintim cîteva din importantele realizări ale rectoriei Dumisale, una dintre cele mai eficiente din întreaga istorie a instituției: crearea unui sistem de remunerare în funcție de performanțe, ceea ce făcu să duduie Universitatea nu numai de nemulțumiți, dar și de rezultate: de la sute de publicații și mobilități internaționale la cîștigarea unui impresionant număr de proiecte de cercetare naționale și internaționale; crearea cadrului și finanțarea proiectelor interne de cercetare; reorganizarea radicală (întîia din țară!) a facultăților și catedrelor etc. Decizii, nu întotdeauna populare, dar necesare, ceea ce developa un administrator cu-adevărat responsabil pentru viitorul comunității universitare. Dacă la zecile de evenimente științifice și culturale de anvergură mai adăugăm doar milionul de euro acumulat pe depozitele instituției la transmiterea mandatului către succesor (după ce debutase în funcție pe-un minus bugetar), chiar putem vorbi de o carieră remarcabilă de Profesor, încununată și cu o rectorie pe măsură. Cea mai bună mărturie în acest sens ar fi consultarea colecției revistei Sintagmele, care este nu numai o creație administrativă a domnului Rector Gheorghe Popa, dar și cea mai substanțială cronică a vieții Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți pentru anii 2010–2016.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *