Am avut un șoc cultural când am citit prima dată Nostalgia lui Cărtărescu

Paula Erizanu: „Poveștile sunt una dintre cele mai bune căi de-a stârni interesul pentru țara noastră”

Spune-ne, pe scurt, care ar fi acea biografie expres care să însoțească acest nume.

De obicei, mă prezint ca scriitoare și jurnalistă sau invers. Mai fac și alte lucruri, dar pe astea le țin cap de afiș. Colaborez cu presa locală și internațională. Scriu de toate.

Știm că ai făcut marea parte a studiilor, în fond studiile maturității, peste hotare. Cum a ajutat acest factor creșterii tale ca poetă, prozatoare și jurnalistă profesionistă?

Studiile din Marea Britanie mi-au ascuțit gândirea critică, analiza, precum și capacitatea de cercetare. Experiența britanică m-a mutat un pic mai spre stânga ca direcție de gândire politică, în sensul în care au început să mă preocupe în special educația și sănătatea ca bunuri și sisteme publice. De asemenea, cursurile de istorie a ideilor, de istorie globală, de istorie americană, precum și interacțiunea cu oameni din toate țările lumii m-au ajutat să înțeleg și ideile anticolonialiste, pe care le aplic și în gândirea față de Rusia și Uniunea Sovietică, sau lupta pentru egalitate rasială, pe care o văd ca fiind relevantă și în relația noastră cu minoritatea romă. Aceste idei îmi influențează și jurnalismul, și literatura.

La nivel stilistic, ca ziaristă, am învățat să scriu jurnalism narativ în Marea Britanie. Eram deja fană New Yorker și am făcut masteratul tocmai pentru a-mi șlefui capacitatea de a scrie istorii și analize ca ei. Între timp, mi-am mai diversificat modelele și scriu articole ceva mai scurte decât ale lor, că mă interesează și ca acestea să fie citite. Tot în Marea Britanie, am început colaborările cu BBC și am ajuns să fac și reportaje sau eseuri radio. Acasă, pe lângă colaborările internaționale cu Guardian, Financial Times, BBC, London Review of Books, continuu să scriu eseuri scurte pentru rubrica mea, lucruri dragi, pentru Radio Moldova, unde mă ascultă și bunelu’; mai scriu articole pentru revista Scena9 din București și fac și o serie video pentru biroul Europa Liberă din Chișinău.

Ca cititoare/scriitoare, consum destul de multe eseuri ale autoarelor britanice și americane, dar și proză mai austeră anglo-saxonă. Îmi plac mult Rachel Cusk, Doris Lessing, Ocean Vuong ș.a. Dar pe scriitorii latino-americani, de exemplu, îi pot citi doar în română, limbă în care am gusturi stilistice un pic mai diverse. În engleză, studiile academice și jurnalistice mi-au marcat o predilecție pentru claritate, stropită din când în când cu câte-o imagine poetică. Cam așa încerc și eu să scriu, și-n engleză, și-n română. Dezavantajul acestui bilingvism al meu e că nu mă simt cu totul în apele mele nici în română, nici în engleză, și trebuie să-mi revăd constant textele în ambele limbi. Dar cred că, până la urmă, avantajele sunt mai mari decât dezavantajele.

Intuiești cam cărei și a cui scăpări se datorează faptul că la Chișinău, doar o persoană din câteva sute, dacă nu și mai multe, are aceeași pasiune pe care o ai tu pentru carte și pentru scris?

E curios faptul că toți colegii de clasă ai mamei mele, de exemplu, citeau beletristică la școală – erau abonați la o colecție de literatură universală, pe care o așteptau cu sufletul la gură. Pe-atunci, scara largă și economia centralizată însemnau prețuri mici pentru carte. (Asta însemna că se producea și multă maculatură, iar oamenii foloseau pagini de cărți în loc de inexistenta hârtie igienică la WC.) În plus, scriitorii mergeau mereu în vizite la școlile din sate – program care ar trebui să fie reluat de Ministerul Educației și cel al Culturii; din câte înțeleg, Muzeul Național de Literatură planifică un proiect în acest sens. Odată ce-am devenit o țară mică, cu economie de piață mai șubredă, a devenit mai scumpă producția de carte. „Luminițele”, acele librării care s-au deschis în toate satele Moldovei în anii ’80, s-au transformat în magazine alimentare sau în stâne de oi, sau depozite. Educația nu mai este un garant al succesului profesional sau, mai ales, financiar. Situația e similară și-n România. Cărțile sunt azi în competiție cu gadgeturile și rețelele de socializare – Facebook e marele roman al umanității, pe care îl scriem cu toții împreună, zicea Andrei Dosa într-un interviu. Pe mine, personal, rețelele de socializare mă inspiră, dar mă și neliniștesc și mă prostesc, în sensul în care îmi zdruncină disciplina și puterea de concentrare. Cărțile, în schimb, dacă-mi sunt potrivite, mă liniștesc, mă inspiră.

Dar să revin la întrebare. În familia mea, pasiunea pentru povești a început cu bunicile, ambele profesoare de literatură, și poate chiar cu străbunicile, la nivel de pasiune pentru povești orale, că ele n-au terminat școala, au fost parte din generațiile de femei sacrificate. Deci, o mare influență are familia. La nivel de educație, cred că ar trebui să fie modernizată și curricula școlară de literatură. Eu am avut noroc nu doar de familie pasionată de lectură, dar și de profesori, învățătoarea mea din școala primară, Silvia Cotelea, și profesorul meu de română, Constantin Șchiopu, care ne-au dat, mie și colegilor mei, să citim și să discutăm cărți din afara programei școlare. Îmi aduc aminte că am avut un șoc cultural când am citit prima dată Nostalgia lui Cărtărescu în adolescență: am avut senzația că citesc literatură universală, nu literatură română. Dar dacă citeam din școală scriitori ca Mihail Sebastian, Panait Istrati sau Gabriela Adameșteanu, cred că aveam altă impresie despre literatura română. E adevărat că pasiunea e molipsitoare, deci ai nevoie și de profesori pasionați de lectură – la Liceul „Spiru Haret”, de exemplu, Mariana Jitari își molipsește toate promoțiile de elevi de dragostea pentru literatură contemporană într-un asemenea hal, încât are prea mulți doritori la clubul ei de carte. Dac-am putea-o clona pe Mariana Jitari în toate școlile din țară, am avea altă situație. Dar lăsând SF-ul la o parte, pe lângă inițiativa proprie a profesorilor, pentru ca oamenii deștepți și pasionați de citit să vrea să predea în școli, aceștia trebuie plătiți mai bine. Pe lângă asta, în America Latină, de pildă, unde se citește foarte mult, e cimentată tradiția cluburilor de lectură. În Serbia, unde am văzut autobuze cu elevi la târgul de carte, e înrădăcinată tradiția de a merge cu clasa la târgul anual de carte din Belgrad. Deci, dincolo de entuziasm și schimbări curriculare, avem de reluat niște programe vechi și de creat și niște tradiții noi. Dincolo de educație, jurnalismul cultural s-a subțiat mult și nu prea s-a actualizat în Republica Moldova. În 2023, îmi propun să corectez unele dintre lucrurile despre care vorbesc și sper să pună umărul și alții, alăturându-se acestor inițiative sau lansându-și propriile proiecte.

Lucrând la antologia, pardon, antologiile Un secol de poezie scrisă de femei, ce idei ți-ai făcut despre poezia românească în general? Spune-ne câteva nume de poete care ți-au plăcut în mod special.

Ideea antologiilor a fost să avem dovezi concrete, fizice, că poetele au scris, continuu, timp de o sută de ani, în literatura și în limba română, și au scris bine, dar uite că nu avem aproape niciuna în manualele școlare, pentru că le-am uitat sau le-am marginalizat. Trebuie să schimbăm acest lucru, să lăsăm scriitoarele să intre în lecțiile de literatură română. Împreună cu Alina Purcaru, am selectat poezie foarte diversă, fără să ne impunem noi prea mult gusturile. Mie, personal, îmi plac multe poete contemporane, cum ar fi Ruxandra Novac, Judith Meszaros, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu, Domnica Drumea sau Anastasia Gavrilovici. Ador și stelele poeziei românești, cum sunt Mariana Marin, Angela Marinescu, Nora Iuga, Maria Banuș, Elena Farago, Magda Isanos. Am descoperit și poete interbelice pe care nu le știam dinainte și care m-au impresionat prin umorul și spiritul lor contemporan, rebel, cum ar fi Madeleine Andronescu și Emilia Marghita.

Poezia și proza românească din spațiul Republicii Moldova au viitor internațional?

Sigur, și au chiar și prezent deja. Cărțile Tatianei Țîbuleac sunt traduse în peste 15 limbi, iar în limba spaniolă, volumele sunt bestsellere. Tatiana oferă câte-un interviu pe zi, dacă nu mai multe, publicațiilor în limba spaniolă. Și Liliana Corobca tocmai a fost tradusă în engleză, cu recenzii bune în publicații importante. Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, la fel, sunt traduși în mai multe limbi. Acești autori beneficiază de programele Institutului Cultural Român și ale Ministerului Culturii din România, dar ar fi bine să oferim și noi subsidii pentru traduceri și promovarea literaturii noastre peste hotare. Poveștile sunt una dintre cele mai bune căi de-a stârni interesul pentru țara noastră și pentru ceea ce-am trăit și creat noi ca societate de-a lungul timpului.

Scrii mult pentru reviste și platforme internaționale, multe din articolele tale sunt despre Moldova. Bănuiesc că și corespondezi cu oameni din mediile culturale străine. Cum se uită acum, după niște succese literare ale unor moldoveni în străinătate, după prezența unei președinte admirabile pe arena internațională, cum văd astăzi străinii acest mic spațiu, numit Republica Moldova?

Valul de reportaje despre ajutorul moldovenilor pentru ucraineni a avut un mare impact asupra imaginii internaționale a Republicii Moldova, a devenit poate primul clișeu pozitiv despre țara noastră. Îmi menționa chestia asta orice persoană cu care făceam cunoștință la publicațiile, la petrecerile sau la marșurile de protest la care am fost în Londra. Cred că în prezent, din cauza războiului din Ucraina, dar și datorită imaginii internaționale a Maiei Sandu, există mai multă deschidere și înțelegere față de noi și față de experiența noastră. De exemplu, când scriam în 2021, pe Twitter, despre deportările staliniste din Moldova, aveam șase reacții. În 2022, am avut șase sute. Această deschidere s-a văzut și odată cu statutul de țară candidată la integrarea în UE. Acum ne rămâne nouă să facem cât mai mult pentru libertatea și bunăstarea Moldovei – să luptăm cu propaganda rusă inclusiv în cercurile noastre de comunicare sau în familii, să ne facem munca onest și creativ, să ne ținem politicienii cu picioarele pe pământ (în mod realist și constructiv, și nu isteric, distructiv).

Pentru viitor, alegi să trăiești în Republica Moldova? De ce?

Nu pot decide pentru mine, cea din viitor. Știu că în prezent locuiesc în Chișinău, am un contract de muncă aici, dar îmi păstrez și colaborările internaționale. E important pentru mine să continuu să călătoresc atât prin țară, cu proiectele mele jurnalistice, cât și prin alte țări, ca să pot crește și să nu mă acrească conflictele tipice micilor comunități, ci, dimpotrivă, să mă pot bucura de familiaritate, de cei dragi, dar și de lumea largă.

Spune-ne despre proiectele sau proiectul tău literar la care lucrezi (dacă ai unul).

Lucrez la mai multe proiecte literare în paralel, dar voi menționa doar unul: continuarea romanului Ard pădurile, cu titlul în lucru Cred, în care protagonistele, Aleksandra Kollontai și Inessa Armand, ajung la putere, în guvernul lui Lenin, și se confruntă cu diferențele dintre idealurile cu care au pornit la drum și realitățile lor sociopolitice.

Spune-ne câteva lucruri despre experiența Zilelor Literaturii Române la Chișinău 2022. Dacă ai avut unele așteptări și dacă au fost aceste zile pe măsura așteptărilor tale. 

Mi-am dorit ca Zilele Literaturii Române la Chișinău, ediția a VI-a, să iasă bine și au ieșit. Zilele au însemnat pentru mine bucuria reîntâlnirilor cu scriitori dragi, dar și a unor gânduri noi (întotdeauna ai nevoie de libertate, dar și de protecție, a zis Alina Nelega; dacă ai fost odată marginal, senzația asta nu ți se duce din minte, a spus Cristian Fulaș, referindu-se la anii în care a trăit în stradă, fără adăpost, la experiența lagărului de concentrare pentru Paul Celan, despre care a scris un roman biografic). Au însemnat și povești noi (Tamara Cărăuș despre cum i-a propus un tip în Grădina Publică „Ștefan cel Mare” să își vândă corpul sau despre cum se simte validată la mall, nu în pofida, ci chiar prin teorie marxistă, întâmplări despre care a și scris în Jurnal precar; Ion Buzu despre primul lui poem, de la 14 ani, despre o familie de șoricei care se uită la o telenovelă și comentează acțiunea de pe ecran; Elena Vlădăreanu despre cum îi era frică Simonei Popescu de ea când era Elena studentă, timidă și totodată brutal de directă, venea în fața microfonului și zicea: „E o tâmpenie ce s-a citit”, spre deosebire de poeții și cititorii de azi, care, zice Elena, sunt mult mai blânzi unii cu alții). Au însemnat ateliere de jurnalism cultural proaspăt oferite de Ioana Pelehatăi și Alina Purcaru, la mare căutare, deși, sau poate tocmai din cauza că în presa noastră acesta s-a subțiat foarte mult în fața politicului – sper să corectăm asta, căci există viață și-n afara politicii. Au însemnat un experiment la care am visat de mult: combinația poezie, muzică de DJ Borș (Mădălina Ciocanu și fotografie de Victoria Viprada, rezultând într-un maraton de care, a zis o tânără din public, a văzut ea doar în Copenhaga și se gândea oare de ce nu se întâmplă și la noi, la Chișinău (pentru că tre’ să-l organizăm, am răspuns eu, și uite că l-am organizat). Au însemnat elevii neobosiți de la „Spiru Haret”, veniți împreună cu Mariana Jitari la toate evenimentele. Au însemnat și mesajele calde, de mândrie scrise de mama lui Buzu și bunica Mădălinei Ciocanu (DJ Borș) sub program sau fotografii. Și multă poftă de lectură, și de clasici, și de contemporani. Le mulțumesc pe această cale tuturor celor care au dat zile de la ei ca Zilele Literaturii să strălucească în plină iarnă!

Crezi că această tradiție a Zilelor Literaturii Române la Chișinău ajută la lărgirea cercului de cititori ai autorilor români sau ai cărților în general? Sau doar la menținerea și alimentarea entuziasmului și poftei de contact real al cititorilor existenți cu scriitorii?  Și, și. La Maratonul de poezie cu muzică și fotografie au venit mulți tineri care merg mai mult pe la evenimente underground de muzică decât la evenimente de poezie – inclusiv vorbitori de rusă. A fost important și că scriitorii s-au întâlnit cu elevi în școli și la biblioteci. Ideea Zilelor Literaturii e să aducem scriitori cu cărți bune, premiate, proaspete – sunt unii cititori avizi care și-au făcut temele pentru acasă și au citit toate aceste cărți, dar cei mai mulți dintre noi avem de recuperat și de făcut noi descoperiri constant. Cred că sunt importante întâlnirile pe viu, și dintre scriitori, și cu cititorii, pentru că astfel învie și cărțile, îți lărgești lumea, ideile, crești, formezi noi

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *