[1] Textul de față prezintă varianta revăzută publicată în revista Glose, nr. 1-2, 2019 (Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”).
„Înzădar[1] ne batem capul, triste firi vizionare, Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oare-care, Măsurăm mașina lumei cu aceà măsurătoare Și gândirile-s fantome, și viața este vis.”(Eminescu, 1994: 496)
Preliminarii. În unul din studiile sale dedicate lui Eminescu, cel intitulat semnificativ 1883 – Anul Eminescu, referindu-se la volumul lui Mihail Eminescu Poesii, alcătuit, cum bine se știe, de Titu Maiorescu, Dumitru Irimia, ilustrul profesor al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, afirma că „după mai bine de un deceniu de la transcrierea, în 1869 și 1870, «caligrafică», «ca de tipar», în submanuscrisul Marta, a poeziilor publicate între 1865 și 1870, «numerotate de la 1-35», și mai târziu a altor poezii, «pe care le voia anexate aceleiași vârste» (Opere, I: 452), în anii imediat precedenți ediției maioresciene, Eminescu se gândea cu o relativă insistență la pregătirea unei părți din creația sa pentru tipar” (Irimia 2014: 139). Precizarea profesorului D. Irimia ne-a fost îndemnul de întoarcere la primele texte eminesciene. Cele 35 de poeme ar fi putut oare alcătui volumul de debut al lui Mihai Eminescu? Debutul lui s-ar fi putut întâmpla, ca la mai toți poeții romantici ai vremii, pe la 19-20 de ani, dacă nu și mai degrabă, pe la 17 ani? ne-am întrebat în chip firesc.
La o sută de ani de la publicarea poemului Luceafărul (1883), a poemului Doina (1883) și a singurului volum semnat de poet în timpul vieții, Poesii (decembrie 1883), Dumitru Irimia, în 1983, atrăgea atenția că anul 1883 reprezintă un an cu totul deosebit în cultura și literatura română. Anul Eminescu fusese pregătit, de bună seamă și înainte de toate, de poet însuși, care deja în 1867, manifestând, fie și în forul său interior, o adevărată conștiință artistică, își administra creația și-și ordona textele pentru a putea deveni, la timpul cuvenit, „bune de tipar”. Ideea că cele două submanuscrise ar reprezenta variante pentru o potențială carte este cvasiunanimă. Perpessicius le omologhează ca atare și le prezintă în Anexe la volumul I din Mihai Eminescu Opere (1939). Din cele trei pagini de comentariu asupra submanuscriselor se desprind câteva idei.
a) Dezvăluirea existenței submanuscriselor face dreptate factologică operei de tinerețe a poetului, redusă substanțial și pe nedrept. Altfel, afirmă Perpessicius, „așa cum edițiile Maiorescu au eliminat poeziile de juneță ale lui Eminescu, tot astfel edițiile câte le-au încorporat, începând cu aceea a lui Morțun, din 1890, au limitat epoca aceasta dela debut până la „Convorbiri literare” mai numai la cele 14 piese: oda pentru Pumnul, cele 10 poezii din „Familia” și oda pentru Vodă Știrbey” (Perpessicius 1994: 451).
b) Dezmint mitul precum că Eminescu se arăta total dezinteresat de publicarea textelor sale. „Eminescu, afirmă îngrijitorul Operelor, s ̛a gândit prea adesea să-și publice volumul” (Perpessicius 1994: 453). Mult vehiculata modestie eminesciană nu apare decât o piesă obligatorie în construcția „mitului romantic al tânărului geniu” (Negrici 2008: 71).
c) Opera poetului trebuie interpretată și prin proiecția acestor submanuscrise, ele având valoare embrionară și marcând evoluția ei.
Submanuscrisele poartă nume de femei, ceea ce ar putea declanșa imaginația iubitorilor de istorii romanțate. De fapt titlurile-nume-feminine sunt atribuite submanuscriselor în funcție de titlul poemului liminar. În primul caz este invocată o tânără Elenă, iar în cel de-al doilea, un personaj cu numele Marta.
***
Submanuscrisul Elena (2259, 15-51) datează din 1867. Este anul în care poetul își copiază o serie de poeme, în parte publicate deja. Ordinea textelor este cea a scrierii, dar nu cea a publicării: 1. Elena (datat cu „oct. 66”, va vedea lumina tiparului în variantă evoluată cu titlul Mortua est! la „Convorbiri literare” abia în 1 martie 1871); 2. La o artistă (scris tot în octombrie 1866, este copiat în 1867 și va fi publicat ulterior în revista „Familia” din 18/30 august 1868); 3. Serata (scris tot în „oct. 66”, nepublicat, este considerat prima variantă a viitorului poem Ondina); 4. Amicului Filimon Ilea (poemul, datat din „66. Noemb.”, nepublicat în momentul transcrierii, va apărea tot în revista lui Iosif Vulcan, în nr. din 30 martie/11 aprilie 1869); 5. Junii corupți (datat „66. Decembr.”, poemul satiric, luat integral din submanuscrisul Elena, este publicat în nr. din 31 ianuarie/11 februarie 1869 al „Familiei”); 6. Resignațiune (traducere „din Schiller”, datată cu „1867. April.”, dar nu este publicată până la momentul întocmirii corpusului Elena). Acestea sunt cele șase texte din primul submanuscris, care include poezii scrise, după cum se poate observa din datarea adăugată de Eminescu, în perioada octombrie 1866 – aprilie 1867. Felul în care arată nu ne permite să afirmăm că submanuscrisul in nuce ar reprezenta concepția viitorului volum de debut, întrucât lipsesc mai multe poeme publicate deja la acea oră: La mormântul lui Aron Pumnul (12/24 ianuarie 1866; s-ar putea ca Eminescu să fi lăsat textul ca fiind un text ocazional, semnat Eminovici, nume care, în 1867, ținea de trecut și nu-l mai reprezenta deja ca poet); De-aș avea… („Familia”, 25 februarie/11 martie 1866); O călărire ̛n zori („Familia”, 15/27 mai 1866); Din străinătate („Familia”, 17/29 iulie 1866); La Bucovina („Familia”, nr. 14/26 august 1866); Speranța („Familia”, nr. 11/23 septembrie 1866); Misterele nopții („Familia”, nr. 16/18 octombrie 1866); Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? („Familia”, nr. 2/14 aprilie 1867). Prin urmare, la cele șase texte ale submanuscrisului Elena copiate în 1867, dacă acesta ar fi însemnat proiectul unui volum de versuri, ar fi trebuit să conțină și cele opt poeme publicate. Nu vom ști niciodată cu certitudine de ce acestea din urmă lipsesc. Dar, analizând cu atenție informațiile paratextuale, putem deduce că submanuscrisul Elena ar fi putut fi un mic bilanț pentru ceea ce reprezenta poezia lui Eminescu în perioada 1865 (septembrie) – 1867 (aprilie). Așadar, cele șase texte sunt, la momentul copierii (care se încheie în aprilie 1867, conform notei de la sfârșitul traducerii din Schiller), un corpus de texte scrise, dar nepublicate încă. Poemele din laborator puteau fi trimise spre publicare oricând, ceea ce s-a și întâmplat cu unele dintre ele. În tot cazul, lipsa din corpul submanuscrisului Elena a poemelor publicate până la momentul copierii (altfel, poeme bine primite de redacția revistei „Familia” și în mod special de Iosif Vulcan) nu ne îndreptățește să afirmăm că prin copierea acestor texte Eminescu își schița prima variantă a volumului său de debut. Submanuscrisul Elena conține o sumă de poeme publicabile. Nimic mai mult.
[1] Aici și mai departe, pentru a rămâne cât mai aproape de manuscrisele eminesciene, citarea se va face, conform principiului lui Perpessicius, respectând ortografia și punctuația poetului din submanuscrise.
