Sper și la o sută de ani să pot face comparații pornind de la fotbal (fiindcă îmi face plăcere), chiar dacă acum sunt destul de bosumflată că nu ne‑am calificat pe locul I din grupă la Cupa Mondială. Iar astăzi vreau să‑mi exprim o nemulțumire, pornind de la același sport, ca să vorbesc despre ceva ce se întâmplă acolo cu mult mai mult succes decât în cultură.
Dacă la Euro 2024 o pasiune uriașă a însoțit echipa națională de fotbal a României în Germania, fanii aliniindu‑se imediat la apelativul „generația de suflet”, ea a fost posibilă grație tinerilor fotbaliști care au impresionat înainte de pandemie în campionatul de tineret, unde au reușit să ajungă între primele patru echipe, alături de Spania, Franța, Germania – practic, printre cele mai puternice echipe din lume. Însă acel an, acea participare superbă din 2019 a avut un plus pe care de atunci îl regăsim în toate echipele de tineret, dar și la echipa mare: copiii românilor plecați peste hotare. Copii crescuți la cluburi mari de fotbal din Europa, în orașele în care lucrau părinții lor și care i‑au dus la fotbal cu sacrificii, bineînțeles, dar și cu rezultate. Ca să dau exemple din acea perioadă, e suficient să îi amintesc pe Andrei Rațiu sau George Pușcaș.
Dar revenind la ceea ce mă preocupă, după o lungă introducere, mă întreb, nu o dată, cât de mult suntem preocupați noi, în literatură, nu în fotbal, de recuperarea unor scriitori născuți în România, dar care scriu într‑o altă limbă decât cea maternă? Dacă Linda Maria Baros, una dintre vocile apreciate și premiate în poezia franceză, scrie și publică și în română, există scriitori care nu scriu deloc în română, dar care au ajuns deja scriitori marcanți în alte culturi europene.
Felicit pe această cale efortul de a recupera scriitori maghiari născuți în România, de la György Dragomán la Andrea Tompa, publicată de curând – deși avem încă mult de lucru pentru traducerea poeților maghiari care trăiesc în România (în acest moment, cu mici excepții, există doar niște antologii) și care scriu o poezie foarte bună. Însă ne dorim, cred, cu toții să vedem, să citim și cărțile Corinei Oproae publicate în Spania sau cărțile lui Alexandru Bulucz publicate în Germania.
Ca să dau doar câteva informații în plus despre acești trei autori amintiți: Linda Maria Baros, Corina Oproae și Alexandru Bulucz, care scriu în limbile marilor culturi europene – franceză, spaniolă, germană –, trebuie să precizez că toți trei sunt premiați în țările de adopție, apreciați, prezenți la festivaluri internaționale. De asemenea, e foarte important să menționez că acești trei scriitori au tradus din limba maternă în țările în care locuiesc, contribuind – cu mult efort – la vizibilitatea literaturii române.
Dintre cei trei, Alexandru e singurul care nu are (încă) o carte tradusă (sau scrisă în limba română). Însă nici în cazul Lindei sau al Corinei nu cred că sunt suficiente câteva titluri. Cred că toate cărțile lor ar trebui să fie publicate și în limba română, cred că ar trebui să îi vedem mai des la festivalurile literare din România și, mai ales, cred că cititorii români ar avea doar de câștigat dacă, revenind la comparația de mai sus, am alege să ne întărim echipa națională de literatură prin traducerea autorilor (etnici români) din alte țări.
Vreau să cred că aceste cărți vor apărea, însă până atunci ar fi bine să avem în vedere că absența autorilor născuți în România din librării e o pierdere pentru cultura noastră, chiar și acolo unde limba în care se scrie este alta decât cea română.
După ce mi‑am vărsat oful, cum se spune, pot în sfârșit să le propun cititorilor două poeme semnate de Alexandru Bulucz, în traducerea poetei Krista Szöcs, poeme care combină perfect cele două culturi din care s‑a hrănit și a crescut poetul Alexandru Bulucz.
Memento
Parcela G 1718
Nu că la un moment dat voi muri este problema.
Problema este că, la un moment dat, dacă am noroc
sau ghinion, depinde cum vrei să privești, cineva ca la Iov tot
va veni, în galben sau direct într‐un halat alb
și voi ști că de acum pășesc pe o structură provizorie.
Problema este deci că eu voi ști când va veni
timpul meu să mor. Curând sau ceva de genul. Nu mai știu. Fumez prea mult,
prefer să le rulez. Prefer să‐mi beau espresso‐ul
într‐o anumită ordine: vă rog unul dublu
acum! Încă unul simplu, vă rog! Zilnic aceeași rutină.
Între acesta și celălalt trece o oră, estimez,
timp în care rulez încă trei sau patru. Uneori stau cu picioarele
unul peste altul, cel mai des stângul peste dreptul,
apoi dreptul arată spre stânga, celălalt spre dreapta. Proaspăt
spălat, mă întreb de ce genunchiul meu drept este brun.
Îmi amintesc de ora de sport, mă gândesc la alergările de teren
din România, alergatul în general, fuga din stat,
fuga‐în‐larg, internatul de la granița cu Turingia,
cea hessiană, Werra sărată în exces, mirosul pielii
din care se fac mingile de baschet, coșurile din inele roșii
și plase albe, fentele bruște
din timpul jocului, presiunea imensă asupra articulațiilor,
obiectivele sportive nemiloase față de ligamentele încrucișate,
duritatea voinței față de corpuri
(înaintea unuia dintre cele mai importante meciuri am avut dureri
în tendonul lui Ahile, am început să‐l biciuiesc cu crengi de
urzică, am început să alung durerea cu durere, să
exagerez durerea, eu voiam, desigur,
să joc), mișcarea de aruncare exersată de mii de ori, aruncările oarbe
cu mâna puternică, aruncările cu cea slăbită,
simetrii urmărite, tensiune și relaxare musculară,
alergatul spre minge, unu, doi, prinsul, mersul‐în‐genunchi,
împinsul, săriturile, cilindrul de săritură,
căderea înapoi, echilibru și dezechilibru,
pozițiile unghiulare ale umărului, cotului și încheieturii mâinii,
întinderea brațului, pocnirea încheieturii,
aterizarea, sosirea nevătămată, aterizarea pe
picioarele altora, rănile, cele provocate intenționat,
aruncările fără minge, dincolo de sport, în direcția unei oarecare
coroane de copac, poate rotirea‐înapoi a unor mingi imaginare,
întrebarea dacă memoria musculară are competența
pentru demență, la fel ca memoria, la fel ca uitarea,
care mi‐a amintit de forma amintirilor, ipohondria,
pe care Freud o pune lângă neurastenie și nevroza anxioasă
ca a treia nevroză actuală, dar abia o discută, și toate acestea
pentru că genunchiul meu drept este brun, genunchiul meu drept inapt.
Îmi vine în minte, ar putea fi insolație. Dacă mai degrabă
acum se află piciorul stâng peste cel drept și soarele strălucește
de sus din stânga, în jos peste genunchiul drept. Dar e
deja toamnă, și toamna nu umblu în pantaloni
scurți. Trebuie să fie o arsură solară persistentă. Ce voiam
de fapt să spun? Ah da, vestitorul, provizoratul,
moartea imediată. Ar putea ca după și în timp ce el să scrie ca
înainte și dacă da, cum? Dacă nu, atunci cine? E posibil ca eu să
nu‐l pot ierta pentru că am scris înainte și e posibil,
de asemenea, ca el să nu mă ierte niciodată pentru ceea
ce am scris înainte. Este posibil ca o conștiință tristă
să nu aibă nicio înțelegere a trecutului său vesel,
plin de dorință. Este posibil ca morfina să ucidă viața înainte de
a se ucide pe sine. Îngropați‐mă pur și simplu
în cimitirul central din Frankfurt. De la intrare, un drum
spre dreapta duce chiar la el. Ar mai fi loc să ne odihnim în pace,
cap la cap, și iertați‐mă pentru sensibilitatea mea la vreme, această sfărâmare‐de‐frunze –
Vordtriede este numele ciudat al inventatorului acestui cuvânt ciudat,
care este o sensibilitate sezonieră sfărâmătoare‐de‐frunze. Dar îngropați‐mă
în cimitirul central din Frankfurt, cel mai bine în capul lui.
Maica Domnului
Țară a icoanelor tocite de sărutări. Imagine de Madonă.
Rece ține mama copilul pe braț, pe cel
stâng, ușor depărtat de trup. Chipurile, hainele
și vălurile s‐au decolorat. Doar lemn, cu acoperământul
argintiu al nimburilor (ca niște potcoave),
al mâinilor (împreună cu sfera) și al picioarelor (în funinginea lumânărilor).
(Traducere din germană de Krista Szöcs)
