Solidarizarea mea cu drama ucraineană a fost, inițial, una profund interiorizată. Ea s-a manifestat, întâi de toate, printr-un șoc mut pe care l-am avut în urma faptului că o atare invazie − brutală, sălbatică, acoperită de o minciună sfruntată – este/a fost posibilă într-un veac al dialogului, al marșului valorilor democratice în lume, al prețuirii păcii, veac al globalizării, dacă vreți, în care economiile și culturile lumii sunt interconectate, respectiv, „condamnate” (se părea) la colaborare. Șocul era cauzat și de contactul meu cu valorile europene vizavi de acest subiect, la care am avut acces nu din povestite, ci pe viu, șapte ani la rând. Aș preciza că, în afară de multe breșe, care vizează, în special, tratamentul avalanșei forței de muncă ieftine, din est, am fost mereu uimită de felul în care lumea occidentală (Italia, în cazul meu) ține vie memoria ororilor celui de al Doilea Război Mondial în societatea civilă: nu prin demonstrarea mușchilor la costisitoare parade militare, nu prin ridicole și ieftine monumente în fiece comunitate etc., ci printr-un admirabil firesc (exprimat public) al gândului fiecăruia: oameni simpli, neobligați de nimeni, vor ține întinse, iarnă și vară, pe balcoanele apartamentelor, drapele cu sloganul „PACE!”, jurnalistul va sublinia fără umbră de didacticism, atunci când nici nu te aștepți: „Noi abiamo imparato a non fare le guerre” („Noi am învățat să nu facem războaie.”), papa Ioan Paul al II-lea, papa Benedict, apoi papa Francisc, duminică de duminică, nu vor „hrăni” pelerinii cu încremenite în timp pagini biblice, or, acestea vor fi tălmăcite pe înțelesul lumii moderne și „înhămate” la carul rezolvării provocărilor moderne, vor servi drept fundament pentru predici care să contribuie la aplanarea antagonismelor de pe planetă. (Apropo: gândul central și la zi al predicii duminicale va fi extras de media ca o maximă de preț și va face turul peninsulei, dacă nu chiar turul întregii lumi catolice, pe parcursul unei întregi săptămâni, cel puțin.)
Indignarea mea mută mai era alimentată și de o nedumerire care se cerea strigată până la cer, dar deja nu mai avea niciun rost să o faci: cum e posibil ca în această eră a cosmosului și a super-tehnologiilor, când un fir de păr nu se mișcă pe capul unui muritor de rând, dar încă pe acela al unui suveran (alienat) cum e tiranul Putin, fără ca această mișcare să nu fie observată de vreun sputnic anume în acest scop plasat în spațiu?! Cum a fost posibilă inacțiunea acestor super-tehnologii și super-tehnologi ai mileniului trei (spionajul SUA, în primul rând, îmi ziceam, care, cu siguranță, are atât componenta psihologică, cât și pe cea psihiatrică), menite să estimeze, să anticipeze posibilele devieri din cadrul admis ale individului potențat să conducă o țără-superputere, o țară-putere nucleară, cu apucături totalitare revanșarde, una în care ideologia de stat transformă societatea în zombi. (Da, apropo, tendințele unei societăți etern rapace în istorie nu sunt obiect de studiu pentru niciun institut, nicio academie din lume?!)
Se spune că durerea cea mai mare este cea pe care o taci, cea pentru care nu găsești cuvinte, nici puteri, nici rost de a o exprima. Șoc, durere și mare dezamăgire. Pentru Om, pentru Omenire, pentru Umanitate. A durat.
Am stat mută și încremenită în fața televizorului, zilnic, șocată de minciuna sfruntată etajată care se revărsa dinspre Kremlin. Mută și încremenită, privind cum intră peste Ucraina tancurile cu svastica „Z” (e posibil așa ceva?!…), cum cad obuzele peste blocuri civile, cum ia proporții fuga ucrainenilor din propria țară, din propriile case, cum sunt răpuși pe străzi (ca dintr-un moft!) oameni pașnici, nevinovați, cum cete de oameni simpli din localitățile ucrainene opresc cu mâinile goale tancurile.
Șoc, durere, dezamăgire, nod în gât, muțenie. Până într-un moment când, privind așa, mută, războiul în direct, am văzut cum printre dărâmături, din iadul acela plin de flăcări, de sânge, de strigăte, de sirene… cum din infernul acela un grup de soldați coborau pieziș, dintr-o maternitate, o targă cu o femeie însărcinată, aflată în travaliu. Părea că totul curge la vale: și cerul, și orașul, și băieții cu targa, și femeia în travaliu cu burta ei sfâșiată din care curgeau la vale (intuiam ca prin ceață) intestinele, fătul… Atunci am scris Buncăr.
Și după aceea nu am putut scrie. Mi-am încurajat fiul când am auzit că pleacă la una dintre vămi ca să preia un grup de refugiați ucraineni și să-i găzduiască într-un apartament liber al rudelor noastre, am făcut colete pe care soțul le-a dus la unul dintre punctele de colectare, alte colete am trimis în satul meu de baștină, unei familii de refugiați găzduiți acolo într-o casă liberă și care aveau o situație aparte: soțul, fiul, ginerele – pe front, iar mama cu copilele și băiețelul (fiica cea mare însărcinată) oploșită în satul Sadova, unde s-a născut și în care s-a refugiat de urgia lui Satan.
Mi s-a părut foarte important să ieșim și să protestăm în fața Ambasadei Rusiei în Republica Moldova și am ieșit de oricâte ori mi s-a cerut și nu mi s-a cerut: împreună cu Uniunea Scriitorilor, ca să ne facem clară atitudinea, împreună cu o organizație civică anti-război a refugiaților din Ucraina, dar și așa, de una singură, ca să nu mă dau cu capul de pereți acasă, presărându-mi cenușă pe cap că aș fi o lașă și o bicisnică. Am făcut postări pe Facebook în ideea că aș fi o voce publică și că, prin puterea exemplului, lumea ar putea ieși să-și manifeste solidaritatea. Am încurajat atitudinile umane față de drama ucraineană și le-am apostrofat pe cele ce nu au nimic în comun cu creștinismul, cu umanismul, ci doar cu spitalele psihiatrice.
Nu-mi pot explica și nu-mi voi putea explica vreodată poziția civică de struț a intelectualității ruse din Republica Moldova. Ar fi să iasă pe străzi (sunt destul de mulți, votul lor la alegeri îl simțim clar, ca pe un cuțit în coastă) și să strige către Rusia/Ambasada Rusiei: „Bratia slaviane! Da cito je mî tvorim, liudi dobrâie?!! Ostanovitesi! Eto je bratoubiistvo!” Nu se întâmplă. M-a durut și mă doare mereu că la aceste proteste vin puțini cetățeni, deși majoritatea − știu – are o conștiință civică trează. Suntem o metropolă cu multe universități, ar fi să vuiască, măcar uneori, străzile de proteste „NO WAR!” ale tineretului studios. Nu se întâmplă. Mai nou, am înțeles că își spune cuvântul nu doar indiferența, ci și frica. Argumentul era chiar alături. Obișnuiesc să pun pe Facebook imagini despre reușitele mele literare, dar și cu nepoțeii: dulceața absolută a vârstei în care mă aflu. Într-un moment festiv din familie, copiii m-au întrebat: „Mămica, crezi că pentru acele ieșiri din fața Ambasadei Rusiei nu ai dosar acolo?” „Nu, nu cred. Ba sunt sigură că-l am, pentru că șacalii ăștia nu se opresc. Sigur, ar dori să ajungă iar până la Prut. Și, dacă intră la noi, atunci…” „Atunci, crezi că numai mata?…” – ochii mă întreabă, iar degetele tastează febril în telefon și scot în față chipul meu topit-radios alături de ultimul îngeraș din familie. „Eugenia Bulat. Iată. Are și nepoți!” Șoc. Inutil să explici că și fără imagini de pe Facebook canaliile omnivore știu a răscoli și a afla toate datele unui oponent al lor.
Vom întâmpina anul nou – 2023 – cu aceste șocuri, cu aceste înțelegeri, întrebări și tristeți. Și cu speranța că mai este pe undeva vreo „șalinaia pulea” care să știe ce are de făcut (și, de acolo, sperăm, cotitura). Asta pentru că toate rugile lumii către Bojica (milioane, miliarde de rugi), vedem, nu dau nimic. Vorba poetului: „Mult zic Doamne și iar Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme,/ cu capul pe-o mănăstire/ și de mine n-are știre”. Și de noi nu are știre, să redactăm. Nici de „Pukin”, nici de Kiril, de la Moscova, nici de Vladimir, de la Chișinău. Nici de pruncii ce mor la Bucea, la Bahmut sau Harkiv, nici de nostalgicii asiduu spălați pe creier de pe la noi. Roata morii se-nvârtește…
Eu zic, totuși: „Ajută, Doamne, că poți!”
Un an bun, lume frumoasă și conștientă! Cu bucurii, cu rod și cu PACE!
