Jan Cornelius: „În România, am publicat în ultimul timp patru cărți, care s-au vândut bine”
În ’77, ai plecat în Germania. Ce impact a avut această lume nouă asupra ta? Nu te-a speriat?
Nu prea tare. Nu am avut, cum se numește, șocul de civilizație. Nu. Veneam totuși din Banat, din Timișoara. Eram foarte citit, eram cult, văzusem multe filme, știam să-mi imaginez. Pe mine m-au interesat totdeauna în primul rând librăriile, cărțile. Încolo au fost primele mele drumuri. În rest, eram cumva deranjat de prea multă lume și de foarte multă agitație. Așa-mi părea. M-am simțit foarte izolat și singur. Eu vorbeam germană, dar nu prea bine, cam șchiopătat, dialectul ăla pe care-l vorbisem acasă, cu maică-mea, și care era puțin diferit. Educația mea nu fusese germană. Oamenii se purtau puțin altfel în Vest. Mi se păreau prea politicoși, zâmbitori, foarte civilizați. Toți îmi păreau a fi profesori universitari, medici. Erau îmbrăcați frumos. În România n-am văzut un asemenea nivel de civilizație. Îmi ziceam: „Aici oamenii sunt fantastici, civilizați, zâmbesc”. Eram în tren și, la un moment, a venit controlorul și mi-a zis: „Bună ziua!” Și alte chestii frumoase.
Faptul că simțeai în jurul tău multă libertate nu te-a speriat?
Prea multă libertate nu poate să te deranjeze și să te jeneze. Întrebarea e alta: „Ce faci când poți să faci orice?” De fapt, atunci ar trebui să te întrebi: „ Ce vreau eu să fac? Să scriu, dar despre ce?” Mie îmi lipsea limba, eu scriam în română. Bun, am scris un timp în română, dar pentru ce? Pentru sertar? Să le trimit pe ascuns în România și acolo să le citească doi-trei cunoscuți? Să le public în Germania? Dar îmi lipsea instrumentarul lingvistic. Aceasta a fost marea mea problemă.
Câți ani ți-au trebuit pentru a depăși această situație?
Mi-au trebuit șaisprezece ani. Nu vorbesc de comunicare, de socializat cu oamenii nu era o problemă. Asta mergea. Nu aveam certitudinea și siguranța că pot să exprim în limba germană gânduri, nuanțe, sentimente, să fac literatură și s-o fac firesc. Chiar dacă era limba mea maternă. Eu am fost educat în altă limbă, de aceea drumul a fost lung. Abia după ce am trăit o vreme în Germania, după ce mi-am făcut un cerc de prieteni, după ce am citit multe cărți, lucrurile s-au schimbat. Eu știu foarte mulți nemți care veneau din România și vorbeau și scriau foarte corect în germană, o limbă germană corectă și atât. Ea nu are nimic cu scrisul, cu literatura, ea nu va produce niște texte care se pot publica. E un limbaj de lemn (nu în sens politic) și imediat chestia asta îți sare în ochi.
Am început cu texte scurte – eu scriu în general texte scurte –, pe care le redactam cu mare atenție, pentru că am ureche foarte bună. La început, am făcut texte care se difuzau la radio și asta m-a încurajat tare mult, pentru că erau posturi de radio importante, cu audiență mare. Aveau redactori foarte buni și, când era vorba de calitate, nu acceptau orice. Între timp, am scris vreo 15 cărți în germană. Acum am revenit și la limba română. Am făcut și multe traduceri și oscilez, cu scrisul, între aceste două limbi.
Pe parcurs, ai cunoscut mulți scriitori de limba germană. Este vreo diferență între scriitorii din România, Republica Moldova și cei din Germania, cei din Vest?
Nu, niciuna. Care ar putea să fie? Scriitorul e scriitor, scrie, se exprimă. Sunt scriitori buni și scriitori proști. Fiecare scriitor scrie altfel, sunt atât de diferiți unul de celălalt – cum să zic? – ca și stelele de pe cer.
Deci asta e singura diferență?
Da. Un scriitor este acela care reușește să mă miște și să mă impresioneze prin textul lui, care se poate exprima excelent prin scris și o face din inimă. Și nu numai cu talent, dar cu multă muncă, perseverență. În Germania, America, India sau în România, nu văd, din punctul acesta de vedere, nicio diferență. Ca și umorul. Sunt de multe ori întrebat dacă e vreo deosebire între umorul românesc și cel nemțesc. Umorul este umor peste tot. Și din nou: există umor bun și umor prost, care nu e umor. Și mai există diferențe locale de umor. Anumite poante locale nu pot fi povestite în Germania și invers. Pentru că receptorul nu înțelege contextul. Dacă le povestesc nemților despre nu știu ce personaj din România, ei nici nu știu cine este.
Au auzit de Bulă?
De Bulă, nu, în niciun caz. Bun, eu știu cine e Bulă: un copil tont sau naiv. Bancurile se pot mijloci, dacă sunt bune.
Un scriitor din Germania poate să ajungă autor profesionist, în sensul în care să trăiască numai din scris? Pentru că în zona noastră nu prea, sau sunt foarte rare cazurile.
Asemenea cazuri sunt foarte rare și în Germania, dar mult mai dese decât în România. Compar cu România, nu cu Moldova. În Germania, cunosc foarte mulți scriitori – unii dintre ei sunt buni sau foarte buni – care nu pot trăi din scris. Adică, pot să facă bani din scris doar din când în când. Hai, să zicem că scrii o carte care se vinde foarte bine. Nu știu dacă poți să scrii la doi-trei ani o carte care să se vândă foarte bine. În Germania, apar mii și mii de titluri anual. Poate patru-cinci sute de scriitori ar putea să trăiască din scris. Ar putea, dar nu trăiesc. Mai mulți ar putea fi dintre acei care fac literatură pentru copii, literatură SF. Dacă scrii o carte bună, o vinzi și iei câteva mii de euro – zece sau douăzeci de mii. Câți ani poți să trăiești cu acești bani? Un an, doi. După aia trebuie să mai scrii o carte foarte bună. Dar dacă scrii una mai puțin bună și iei pe ea o mie-două de euro, în funcție de vânzări? Sunt unii care reușesc, însă marea majoritate, nu. Fac altceva. Fac ceva în paralel. Am editat cărți în România și în Germania. În Germania, mai multe, și mai tot timpul am lucrat ceva în paralel. Dar au fost și ani în care m-am dedicat mai mult scrisului. Ani în care am publicat și am câștigat din scris. Însă, cum să zic, meseria de pâine, aia o avem blocată acolo și lucrăm, din când în când, câte douăsprezece ore pe săptămână. Mai predam, mai făceam și alte chestii… Deci, jonglam cu cele două chestii. În România, am publicat în ultimul timp patru cărți, care s-au vândut bine. Sunt informat statistic, știam care este situația. În România, teoretic și practic, nu câștigi nimic din scris. Ăsta e răspunsul. Ba dimpotrivă, eu am făcut unele cheltuieli. Bun, pot să ei acolo 50-100 de euro. Eu vorbesc în euro. În România, dacă o carte e vândută în câteva sute de exemplare, asta e bine. Sunt și excepții. Dacă vinzi 600-1000 de exemplare, asta este deja enorm pentru România. În cazul ăsta poți să faci un calcul: scriitorul ia 7% din prețul cărții, înmulțești cu numărul de exemplare vândute și vezi cât primește la sfârșit și cât timp poate să trăiască cu banii ăia. Poate două-trei luni sau poate niciuna. Deci, a trăi din scris în România este o utopie. Scriitorul trebuie să facă și altceva în paralel. Problema mare a României e că nu funcționează sistemul de librării, că nu ai cititori. Dacă nu ai cititori, cumpărători de carte, nici celelalte nu funcționează (edituri, tipografii, drepturi de autor ș.a.m.d). Degeaba ai un librar genial, o rețea genială, dacă nu vine nimeni să cumpere cărți. România are cota cea mai scăzută de vânzare de carte din Uniunea Europeană. Ungaria, care este o țară mult mai mică, vinde dublu față de România. Și Bulgaria vinde mai multe cărți decât România. Deci, nu este totuna dacă vinzi 500 sau 50 000 de cărți. Bineînțeles, problema numărul unu este educația. Dacă elevii s-ar duce la bibliotecă, ar citi, ar fi obișnuiți cu cartea, dacă ar fi familiarizați cu lectura, asta ar schimba lucrurile. Însă asta nu se întâmplă și nici nu poate să se întâmple când ministrul Educației face două-trei greșeli într-o propoziție.
Știm că există acest handicap, dar nu încercăm să facem mai nimic pentru a ne debarasa de el. Dragostea pentru frumos, pentru lectură se educă în familie, în școală. Fără adoptarea unor noi strategii culturale, fără investiții serioase, nu vom reuși prea multe.
Așa este. Dacă familia nu o face, trebuie să o facă școala, societatea. Deci, vânzarea de carte este, bineînțeles, legată de educație. Dacă vrem să avem mai mulți cititori, trebuie să ne uităm cum stau lucrurile în educație. Nu cumva acolo e ceva putred? Să fie clar: acesta este un proces care nu va da roade într-un an, doi.
Întâlnirile cu scriitorii, lecturile publice, simpozioanele și festivalurile literare, incluse în proiecte naționale solide și de durată, ar fi un pas important în acest sens. Cum sunt organizate lecturile publice în Germania?
Am participat la foarte multe lecturi publice. E vorba de sute, pe parcursul anilor.
Cine le organizează?
Lecturile publice, în marea lor majoritate, se fac în biblioteci. Într-un oraș care are vreo 400 de mii de locuitori, sunt vreo 20 de biblioteci, care sunt finanțate de stat. Bibliotecile, de regulă, au un buget pentru lecturi publice. În Germania, scriitorii primesc pentru o lectură aproximativ 200-300 de euro. Bineînțeles că inițiativa trebuie să vină, în primul rând, de la autor, care trebuie să aibă o carte de mare interes la cititor, apoi să vorbească cu bibliotecarul și să-l convingă să-i ofere posibilitatea de a se întâlni cu publicul. Sunt mulți scriitori, dar nu toți sunt acceptați, nu toți au priză la public.
