Dintre atîtea opțiuni imediate (și derutante) pe care le-aș putea avea pentru rubrica de față, aleg o nu tocmai recentă apariție la Editura Junimea din Iași, datorată poetului, eseistului și editorului Cassian Maria Spiridon, care adună, într-un volum de 130 de pagini, parte din roadele comunicării sale cu marele poet care a fost și este Cezar Ivănescu. Alegerea e determinată, desigur, și de capacitatea subsemnatului de a verbaliza mai neted, ba și mai iute o anumită materie, care, cum se știe, nu întotdeauna este lesne comunicabilă în termenii unei prezentări compacte și lămuritoare „pentru toată lumea”, cum ar dori-o, zice-se, unii, dar, din păcate, lucrul acesta este și peste puterile profeților, darmite peste cele ale unui biet om, fie și încărunțit de poezie.
Cartea la care mă refer are titlul Cezar Ivănescu, un oaspete al Nirvanei. Ea are ca prefață eseul Eros și Thanatos la Cezar Ivănescu, semnat de Cassian Maria Spiridon, care revizitează atent nervul central al liricii lui Cezar Ivănescu. Eseului în cauză i se adaugă patru interviuri luate lui Cezar Ivănescu de Cassian Maria Spiridon pentru revistele „Dacia literară” (nr. 3/1993), „Caiete botoșănene” (7-8-9/1993),„Poesis” (nr. 2/1993) și „Convorbiri literare” (nr. 8/2001).
Concepute de aceeași pană și evitînd deci repetițiile supărătoare de biografeme de care abundă, de regulă, cărțile de interviuri, textele în discuție construiesc imaginea unui creator care își gîndește necontenit arta, contextualizînd-o sau raportînd-o activ la cele mai însemnate căutări artistice pe care le are în preajmă, în cultura națională, dar și în orizontul mai larg al culturii universale. Ceea ce unește acește texte mărturisitoare înde ele este, pe de o parte, dorința poetului de a schița un fundal ideatic favorabil receptării propriei opere, prin deschiderea unor căi de acces către laboratorul de creație, iar, pe de altă parte, așa cum se întîmplă adeseori în confesiunile sale, o mereu ofensivă apărare și ilustrare a poeziei în cel mai înalt înțeles posibil al acesteia, Cezar Ivănescu făcînd parte dintre acei puțini poeți care își gîndesc opera ca pe singura jertfă care onorează viețuirea.
Una din temele obsesive ale poetului vine de la trauma agresiunilor în haită de care a avut parte în timpul vieții, de la o bătaie din adolescența bîrlădeană la cruntele bătălii cu haitele de mediocrități literare sau, în 1990, la violența minerilor. Un alt moment care îi marchează catastrofal conștiința este decesul mamei, la vîrsta de 21 de ani a poetului, ceea îl aruncă într-un șoc emoțional care va dura două decenii, atingînd astfel și cărțile pe care le-a scris și le-a publicat în această perioadă. „Mi-au trebuit aproape douăzeci de ani (…), zice poetul, ca să pot depăși această gravă și tragică experiență a morții și să pot, după anii 1980, după moartea lui Marin Preda, să mă reîmpac cu viziunea echilibrată, cu viziunea între creștinism și budism, adică între speranță și amărăciune, scepticism; în orice caz, încheie el primul interviu, să mă împac cu condiția mea de ființă trăitoare pe pămînt și care ființă și-a recîștigat speranța în eternitatea ființei spirituale.” O altă declarație, din al doilea interviu, explică încă o dată faptul că la originea creației și, implicit, a creativității (care nu prea poate fi învățată deci decît pînă la un punct) se află o rană, o traumă, care urmează a fi depășită printr-un efort de exorcizare. Declarația este aceasta: „Scriu pentru că nu pot, sau nu am fost lăsat să fac ceea ce ar fi trebuit să fac, muzică. (…) Consider, în mod indiscutabil, muzica drept arta supremă, cea care le întrece pe toate celelalte. Și dovada este că, după ce am împlinit – să spunem – o carieră literară, am revenit, pe o cale ocolită, la muzică. Mare parte a poemelor mele au și muzica lor, se cîntă adică”. Este, poate, cea mai apăsată declarație a secțiunii de interviuri, care nu duce deloc lipsă de afirmații categorice nici în propria-i privință („sînt liderul generației mele, incontestat, cred”), la fel cum nu lipsesc tranșanțele nici în relația cu lumea și, în special, cu cea literară (a se vedea, de pildă, în acest sens, extrem de frontala și mai mult decît negativa evaluare a poeziei lui Mircea Cărtărescu).
Secțiunea finală a cărții cuprinde primele două prelegeri dintr-o lucrare care urma să se intituleze Curs general de poezie și care este o contribuție de seamă a unui important poet contemporan la înțelegerea poeziei ca artă tradițională magică, sacră, „mînuind, cum subliniază poetul, energii umane și divine și stînd smerită, ca și mitul, ca ultima treaptă mundană înaintea capiștei Absolutului…”
Ținute, în cadrul a două memorabile ședințe, la Casa Pogor și la Casa Dosoftei, două reședințe invocînd în cel mai înălțător mod numele Poeziei Românești, prin contribuția întîiului nostru poet la așezarea rostirii poetice naționale și, pe de altă parte, prin sediul Societății Junimea și epocala evoluție a Eminescului sub bolțile sale, cele două capitole ale Cursului general de poezie al lui Cezar Ivănescu anunță un extraordinar efort teoretic de recitire a mizelor poeziei, dar și un proiect de redimensionare a ființei acesteia din perspectiva experiențelor lirice fundamentale. Afectată, ca și alte texte ale lui Cezar Ivănescu, de aprecieri deplasate sau etichetări (de pildă, francmasoni, homesuxuali…), care nici nu prea au întotdeauna legătură cu fondul problemelor discutate, prelegerile ating și două probleme de maxim interes, cum ar fi „chestiunea anonimatului în care se scufundau marii artiști tradiționali”, ca și pe cea „a originalității cu orice preț de care se face atîta caz în arta modernă”. Centrale pentru problematica eticii creatorului, aceste viziuni nu au, din păcate, dezvoltări prea ample, ele urmînd, probabil, să devină tot mai arborescente în celelalte capitole ale cursului. Un alt accent important al prelegerilor cade pe dorința de a recupera ființa poeziei din îndepărtatul orizont al sincretismului artelor, ceea ce pune în cauză nu numai sunetul originar al acesteia, ci și posibilitatea de a-i regîndi funcția în acest moment de disoluție a artei/artelor tradiționale în panestetismul postmodern al actualității.
Cu această contribuție, nici pe departe developată în întreaga ei anvergură, Mircea Ivănescu se așază alături de Ion Barbu și Ștefan Augustin Doinaș, de Nichita Stănescu, Leonid Dimov și Alexandru Mușina, poeții care au cutezat probabil cel mai mult la noi în aspirația lor de a-i da poeziei o înțelegere pe măsura locului pe care îl deține aceasta în istoria cultural-religioasă și spiritual-artistică a speciei umane.
