Frunzăream o enciclopedie despre vin, unde am găsit că vinurile pot să dețină și asemenea fragranțe ca: în cazul spumantului Cava, aromă de „Mere bătute» sau „Aluat dospit»; la vinurile albe ușoare devine și mai interesant: vinișorul Grüner Veltliner poate mirosi a „Crémene» (periculos la scânteie), iar frații săi, Muscadet și Pinot Gris, au ajuns și mai departe, primul se poate mândri cu aroma de „Saramură», cel de-al doilea cu cea de „Smântână”.
I-aș fi trimis lui Emil Brumaru Enciclopedia aceasta a vinului, scrisă de Madeline Puckette și Justin Hammack. Dacă-mi permiteți, i-aș fi dărui acest Puckette de arome, cu care să se delecteze în Hammackul său din dosul casei din Dolhasca. Căci n-are să aprecieze nimeni altcineva mai bine decât Brumaru faptul că Sauvignon Blanc poate mirosi și a „Mărar”, găsești tot la el că „ar trebui scris Tratatul despre mărar. Ca o încununare a vieții… Ca o răcoare. Ca un abecedar obligatoriu pentru îngeri. Capitole și subcapitole. Paragrafe fragede. Ilustrații executate subțire, decadent, de fluturi cu tristețea ameliorată cu picături de rouă sodică. La urmă, un rezumat în – atenție! – trei miresme. Cuprinsul enigmatic, în nisipuri, nu în litere. Tartaje, cotor etc.”; iar Soave (zis și Garganega) poate avea aroma unui „Crin”, probabil înrourat.
Unele vinuri sunt cu totul indecente, vă jur. Să ne uităm la vinurile albe corpolente! Spre exemplu vinul Cupaj Marsanne, poate mirosi a „Miez de lămâie”, or, știm bine că și la lămâie fragranța miezului e o cu totul altceva decât mirosul ei în întregime. Iar dacă dai pagina, vezi că și Sémillon (doamne! dar cum i se potrivește și numele) poartă arome de „Paie”, „Uleios” și – desfrâu! – „Coajă de pepene”.
Când m-am uitat, însă, la ceea ce urmează să citesc, m-a cuprins o moleșeală îngrozitoare și mi-am zis că nu mai rezist, nu mai rezist! Amân această lectură și gata. Întru sănătatea mea mintală și întreținerea umidității scăzute în spațiul de muncă, sunt librar până la urmă.
E drept, aceste interpretări ale aromelor de vin par floare la ureche pe lângă dulcegăriile pe care le găsim în Cântarea Cântărilor, dar, mă rog, în enciclopedie ne așteptăm din start la lipsa femeilor cu „Amîndouă țîțele… ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare, cari pasc între crini” în decorul analizei materialului fermentat…
Și totuși, în curțile în care lipsesc țăranii, în care teascul cu zalele rezemate de perete se odihnește în poziția gânditorului, iar căldările și restul vaselor de după prepararea vinului stau călărite una peste alta, atârnându-le, unde și unde, câte un furtun, iar în aer plutește cântecul, ca un murmur vibrant, trecut prin geamurile casei: „Ce lipici în desmierdările tale, soro, mireaso! Desmierdările tale prețuiesc mai mult decît vinul, și mirezmele tale sînt mai plăcute decît toate miroznele!”
Iar în curtea de alături, unde alți țărani decât cei ce lipsesc din prima stau la degustatul prelungit și suav al noii licori. Lucrurile par să încetinească un pic, de parcă în așteptarea unei împușcături de start pe linia de început a unei curse – este dragostea o cursă? -, când, prin vocea unuia din țăranii mai pricepuți în ale degustării vinurilor, va exclama însuși Arghezi: „Sunt bolnav de miresme.//Adù-o, să joace culcată și să geamă!”.
Pe aceeași pistă frumos mirositoare a vinurilor e și Bobi, în ultimul număr din Suplimentul de cultură, într-un articol numit „Arta de a bea” el zice că mai există și „licoare tânără și obraznică ce poartă arome de brazdă proaspătă, de fată care cântă în timp ce culege mazărea sau vin nărăvaș precum un mânz care zburdă cu viezurii și salută berzele cu un nechezat voios”. Aș vorbi cu omul acesta, zău, trei zile și trei nopți, despre mirosurile simțibile ale vinurilor. Acum că tot m-am informat, iar el văd că, de asemenea, nu duce deloc lipsă de cunoștințe în domeniu. Vom face și un cenaclu al muștelor de oțet.
